Practicarea izbăvirii din păcat (Romani 6.11-14)

1. Conștientizarea noii poziții  – v.11 (două aspecte)

11. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcatşi vii pentru Dumnezeuîn Isus Hristos, Domnul nostru.

Prima responsabilitate a credinciosului născut din nou este cu privire la ceea ce gândește, nu ce face. Dacă mintea lui este corectă în raționamentele ei atunci și practica va fi corectă. Nu poți face ceea ce nu știi.

Totuși nu trebuie să confundăm această gândire creștină cu vreo practică mistică în care omul își spune lui însuși niște lucruri despre sine, care nu sunt adevărate, dar care devin adevărate în timp (sau pentru că) le rostește. Pavel îi îndeamnă pe creștini să considere o realitate – ceea ce ei sunt în relație cu Hristos și prin Hristos.

Moartea față de păcat

Credinciosul nu trebuie să considere ceva ce nu este adevărat, ci dimpotrivă trebuie să ia în considerare un adevăr referitor la ceea ce este real în viața lui. El trebuie să creadă ceea ce Hristos a făcut pentru el și în el.

Moartea față de păcat se referă la eliberarea de autoritatea păcatului și nu la extirparea completă a păcatului. Pavel nu a învățat și predicat perfecționismul. Eliberarea de sub autoritatea/puterea păcatului duce la o viață trăită în sfințenie chiar dacă există căderi.

Viața față de Dumnezeu

A fi viu față de Dumnezeu se exclude total cu a fi viu față de păcat. Nimeni nu poate fi viu față de Dumnezeu în timp ce se află sub dominația păcatului și astfel practică păcatul.

Scopul morții față de păcat este trăirea pentru și față de Dumnezeu. Scopul ultim este Dumnezeu și nu moralitatea. Dacă nu înțelegem acest lucru am pierdut esența creștinismului.

Viața față de Dumnezeu are loc prin mântuirea și domnia lui Hristos. Fără mântuire nu putem fi acceptați de Dumnezeu iar fără domnia lui Hristos nu putem trăi pentru El. Doar în Hristos putem fi vii față de Dumnezeu.

2. Cultivarea noii practici – vv.12-13

La fel cum poziția nouă în Hristos are două dimensiuni: relația cu păcatul și relația cu Dumnezeu, în același fel practica nouă are aceleași dimensiuni: creștinul trebuie să respingă păcatul și să se dăruiască lui Dumnezeu. Nu putem spune, așa cum zic unii, că un creștin nu mai are treabă cu păcatul, pentru că el o are o treabă foarte serioasă cu păcatul dar are această responsabilitate tocmai pentru a putea trăi doar pentru Dumnezeu, păcatul fiind o piedică în această privință.

Protestul față de păcat

Contestarea domniei în trup

12. Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.

Credinciosul este împuternicit să conteste autoritatea păcatului în trupul său. Pavel detaliază felul în care păcatul domnește – prin pofte. Procesul este relativ simplu: 1. principiul păcatului, numit aici simplu “păcatul”, exercită influență prin pofte; 2. poftele doresc să se manifeste prin trup și mădularele sale. Ele există și dacă nu se manifestă dar întotdeauna păcatul vrea să-și facă tot procesul complet; 3. pentru ca principiul păcatului să-și manifeste poftele prin trup este necesar ca omul să-i dea ascultare, aprobare, accept.

În acest proces credinciosul are un rol extraordinar de important. Păcatul există, poftele există, trupul muritor există. Ceea ce este în responsabilitatea credinciosului este să nu asculte de poftele păcatului, să le refuze, să le conteste – pentru că autoritatea păcatului este deja distrusă prin nașterea din nou.

Pavel nu pune deloc la îndoială existența păcatului sau a poftelor. Pasajul este devastator pentru cei care susțin extirparea firii pământești (legea păcatului) sau doctrina perfecționismului. Dacă nu am mai avea legea păcatului nici n-ar mai fi vorba despre o refuzare a influenței sale.

Contestarea puterii în mădulare 

13. Să nu mai daţi în stăpînirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii;

Odată ce creștinul a respins autoritatea păcatului și este conștient de ilegitimitatea și iraționalitatea păcatului el este gata să refuze predarea trupului său în slujba păcatului. Legea păcatului se folosește de trup ca de o unealtă sau un instrument prin care se exprimă. Mădularele și păcatul nu sunt același lucru, ci legea păcatului se folosește de mădularele trupului pentru a comite fapte păcătoase.

Predarea față de Dumnezeu – v.13b (în două părți)

Predarea sinelui lăuntric 

ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; 

Această predare precede predarea trupului nostru deoarece predarea sinelui este ceea duce la predarea trupului întrucât trupul este sub autoritatea și stăpânirea sinelui, evident a sinelui regenerat acum.

Această predare trebuie să fie continuă. Un act de predare inițial nu asigură succes spiritual în bătălie cu păcatul pentru tot restul vieții. Credinciosul trebuie să se dea pe sine zilnic lui Dumnezeu.

Această predare este normală deoarece un creștin nu mai este mort față de Dumnezeu, ci viu și tot ceea ce face trebuie și este raportat la Persoana Sa. E normal să se dea lui Dumnezeu pentru că este al lui Dumnezeu.

Predarea mădularelor trupești

şi daţi lui Dumnezeu mădulările voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. 

De la predarea omului lăuntric Pavel continuă spre predarea mădularelor trupului. Aceste mădulare sunt unelte – sau instrumente – care pot sluji fie păcautlui, fie neprihănirii.

Manifestarea omului lăuntric este prin acest trup. Dacă creștinul se dă pe sine lui Dumnezeu atunci predarea trupului va fi pasul normal următor. Acest proces nu are loc automat și nu este inevitabil, ci necesită un angajament conștient și un efort spiritual constant.

3. Celebrarea noului principiu

14. Căci păcatul nu va mai stăpîni asupra voastră, pentrucă nu sînteţi supt Lege, ci supt har.

Stăpânirea păcatului este bazată pe așezarea omului sub condamnarea și cerințele Legii. Legea ațâță poftele păcatului și cât timp omul este sub incidența ei, se află într-un labirint nesfârșit al vinovăției și păcatului. Ieșirea de sub Lege fracturează total puterea păcatului în viața omului. Harul este acela care îl pune pe om într-o poziție de stăpân peste păcat.

Publicat în comentarii | Lasă un comentariu

Să păcătuim mereu ca să se înmulțească harul? (Romani 6.1-10)

Reproșul continuu adus doctrinei harului a fost că acesta duce la păcat. Dar este interesant că doar față de perspectiva lui Pavel (și cea calvinistă) este vehiculat acest reproș. De fapt, acesta este un mod de autentificare a doctrinei corecte despre har.

Deși harul depășește întotdeuna păcatul totuși el nu-l depășește doar în puterea de iertare, ci și în puterea de eliberare. Aceasta este marea eroare cuprinsă în premiza întrebării – harul este limitat la iertare. Acest pasaj ne arată că harul care justifică este harul care regenerează.

Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! 

I. PREFIGURAREA eliberării (botezul) – vv.2-5

1. Realitatea morții față de păcat: morți față de păcat – v.2

Noi, cari am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? 

Temelia vieții noi

Pavel pur și simplu declară realitatea morții față de păcat. Această experiență determină trăirea, ea fiind temelia celei din urmă. Apostolului i se pare absurd ca cineva să pretindă că poate trăi în păcat deodată ce a murit față de păcat. Este o imposibilitate logică.

Trăirea nouă

Pe de altă parte, este simplu de observat că apostolul descrie aici trăirea și nu diverse fapte sau acțiuni. Nu există om care să nu facă păcate însă Pavel vorbește despre un stil de viață, despre trăire, despre umblare, despre ceva ce caracterizează viața omului.

2. Realizarea morții față de păcat: botezul în Hristos – v.3

Nu ştiţi că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? 

După ce apostolul afirmă moartea față de păcat el explică cum a fost realizată această moarte. Felul în care explică realizare este prin prezentarea botezului spiritual în care are loc moartea față de păcat. Botezul în apă nu este avut în vedere aici, ci botezul în moartea lui Hristos. Pavel nu amintește și nu pomenește apa deloc, ci doar experiența unirii cu Hristos în moartea Lui.

Botezul în apă este o prefigurare a nașterii din nou – a morții față de păcat – experiență realizată în nașterea din nou. Desigur, nașterea din nou cuprinde și învierea însă botezul prefigurează în mod special înmormântarea, moartea față de păcat.

3. Rezultatul morții față de păcat: viață nouă – v.4

Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentruca, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.

Îngroparea cu Hristos

Pavel reia imaginea botezului și arată care a fost scopul acestui botez spiritual – nu doar a muri față de păcat, ci și a trăi o viață nouă. Cheia de interpretare a acestui botez prefigurativ este experiența Domnului Isus în făurirea răscumopărării noastre. El a murit și a înviat, la fel noi murim față de păcat și înviem.

Învierea cu Hristos

Motivul pentru care experimentăm și noi același lucru este pentru că Hristos este modelul nostru în această experiență. “După cum” Hristos “tot așa” și noi – este argumentul lui Pavel. Dar este important de observat că această înviere este rezultatul îngropării. Noi suntem înviați doar pentru că și după ce am fost îngropați.

Împărtășirea cu Hristos

Dar Pavel continuă să afirme rezultatul învierii nu doar prin modelul Domnului Isus, ci prin realitatea unirii spirituale cu Hristos. Desigur, unii vorbesc despre o unire pozițională însă Pavel arată clar că este una experimentală – ceea ce a făurit Hristos îmi este aplicat mie în mod real.

Este adevărat că noi nu am murit și înviat exact ca și El, ci asemănător cu El. Pavel arată clar că nu este vorba despre aceeași experiență deoarece este clar că nu trecem prin același tip de experiență – acest lucru fiind imposibil pentru că doar Hristos făurește mântuirea, nouă doar ni se aplică.

II. PRODUCEREA eliberării – vv.6-10

1. CONVINȘI de ACTUL RĂSTIGNIRII – vv.6-7

Această porțiune de text conține două fraze (vv.6-7 și vv.8-10) care conțin expresia “împreună cu El” ca expresie fundamentală în construcția lor arătând prin ea legătura dintre experiența creștinului și experiența lui Hristos, întâi în răstignire (vv.6-7) și apoi în înviere (vv.8-10). De aceea cred că această porțiune este separată de apostolul Pavel de cea anterioară deși nu avem de-a face cu un alt subiect, aceasta fiind doar o altă prezentare a aceleiași realități a nașterii din nou.

Aceste două fraze se leagă printre ele și printr-un argument teologic: întâi Pavel spune că “știm” (v.6) și apoi că “credem” (v.8). Motivul pentru care avem convingerea eliberării de păcat prn răstignire este pentru că avem credința în lucrarea Domnului Isus.

Una dintre diferențele majore dintre această porțiunea și cea precedentă este că aici ni se detaliază cum a ajuns creștinul să moară (v.2-5) și anume prin răstignire (v.6). Mai mult, aici se detaliază exact ce s-a produs în om prin această răstignire (v.7) și anume eliberarea de puterea păcatului.

Realizarea răstingirii: omul vechi răstignit cu Hristos – v.6

Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, 

Pavel arată că răstignirea despre care vorbește este una spirituală pentru că cel care a fost răstignit este omul nostru cel vechi, adică ceea ce este păcătos în noi. Omul cel vechi nu se referă la natură umană, la personalitatea noastră și nici nu se referă la o perioadă din viața noastră – cea de până la momentul nașterii din nou.

Omul vechi este principiul păcatului în om care este atașată de natura sa umană. Noi nu putem concepe o natură umană neinfectată de păcat dar acest lucru nu trebuie să ne facă să credem că natura umană este același lucru cu legea (principiul) păcatului. Această lege a păcatului este ceea ce înclină toate facultățile sufletului nostru spre păcat (minte, voință și sentimente). Chiar dacă mintea primește o anumită lumină iar dorințele sunt într-o oarecare măsură înclinate spre bine, totuși legea păcatului înclină voința și celelalte facultăți spre păcat.

Rostul răstignirii: eliberare din robia păcatului

pentruca trupul păcatului să fie desbrăcat de puterea lui,în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului

Scopul răstignirii spirituale este eliberarea din robia păcatului. Felul în care acest lucru se întâmplă este nu prin faptul că scăpăm de “trupul păcatului” ci că el este eliberat de “puterea lui”. Așadar, este evident din limbajul lui Pavel că nu avem de-a face cu o expulzare sau extirpare totală a firii pământești, a legii păcatului, a trupului păcatului, ci avem de-a face cu o eliberare, cu o anulare a autorității și puterii sale. Aceste două lucruri nu trebuie confundate, ci înțelese într-o relație corectă. În concluzie – trupul păcatului rămâne însă puterea lui este îndepărtată.

Rezultatul răstignirii: izbăvire de păcat – v.7

căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat

Scopul de a nu mai fi “robi ai păcatului” este îndeplinit pentru că cel răstignit și mort, spiritual vorbind, este – acum, la timpul prezent, “izbăvit de păcat”. Lucrarea lui Hristos aplicată în credincios este cu eficiență maximă – omul este eliberat de sub puterea și autoritatea păcatului.

2. CREDINCIOȘI în ACTUL ÎNVIERII – vv.8-10

Încredințarea trăirii noi: Uniți cu El în moarte și viață – v.8

Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El,

Pavel are siguranța unei vieți noi. Această siguranță se bazează pe unirea cu Hristos în moartea Lui. După moarte vine viață. Unirea cu Hristos este o doctrină absentă din multe cercuri creștine pentru simplul fapt că pare să fie extrem de greu de prezentat și explicat. Însă acest lucru trebuie mai degravă crezut. Acolo unde înțelegerea noastră se oprește trebuie să acceptăm prin credință și să confirmăm rezultatele acestei uniri.

Noi suntem “împreună cu Hristos” și acesta este singurul fundament de la baza regenerării și sfințirii noastre. Ceea ce este a lui Hristos este și al nostru. Lucrarea Sa răscumpărătoare desăvârșită în moartea și învierea Sa ne este aplicată nouă cu precizie și perfecțiune.

Întemeierea trăirii noi: modelul Lui în moarte – v.9

întrucît ştim că nu mai moare Hristosul înviat din morţi, moartea nu mai are nici o stăpînire asupra Lui. 

Moartea este nerealizabilă  

Pavel își motivează încredințarea arătând modelul Domnului Isus. Dacă noi suntem uniți cu El înseamnă că tot ce experimentează El vom experimenta și noi. Hristos a murit, a înviat și nu mai moare. Înseamnă că și noi am murit, am înviat și nu vom mai muri, adică nu vom mai fi sub puterea păcatului care aduce moarte.

Moartea este neputincioasă

Pavel motivează și de ce Hristos cel înviat nu mai moare. El nu mai moare pentru că moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. Autoritatea morții este distrusă definitiv și irevocabil prin actul învierii. Hristos nu doar este viața însăși, ci și a biruit printr-o experiență glorioasă și unică moartea și toate consecințele ei. Această biruință este definitivă și deplină

Dacă unirea cu Domnul Isus este perfectă, ceea ce este adevărat, înseamnă că deoarece El nu mai moare, nici noi nu mai putem muri spiritual. Faptul că moartea nu mai are stăpânire a lui Hristos înseamnă că nu mai are stăpânire nici asupra creștinului și că acesta poate avea siguranță deplină pentru mântuirea sa dar și pentru sfințirea sa.

Înfățișarea trăirii noi: modelul Lui în moarte și viață  – v.10

Fiindcă El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; prin moartea de care a murit, iar trăieşte pentru Dumnezeu. prin viaţa pe care o trăieşte, 

Apostolul continuă să ne arate modelul Domnului Isus, care este fundamentul trăirii noastre noi. Din nou putem vedea că dacă unirea noastră cu Hristos este o realitate atunci nu doar că moartea nu mai are nici o putere asupra noastră (v.9) fie că este vorba de moartea spirituală sau cea veșnică, dar nici păcatul nu mai are putere asupra noastră (v.10) pentru că nu mai are nici asupra lui Hristos deodată ce El a plătit pentru noi odată pentru totdeauna prin moartea Sa valabilă pentru eternitate.

Desăvârșirea morții Sale

El a murit pentru păcat odată pentru totdeauna la fel cum noi am fost izbăviți de păcat odată pentru totdeauna. Pavel arată că moartea Domnului a fost substitutivă – “pentru păcat”. El nu a murit întâi de toate ca exemplu pentru noi, ci ca să ne izbăvească de sub păcat. Apoi El arată că moartea Domnului a fost suficientă – “odată pentru totdeauna”. Ceea ce El a făcut prin moartea Sa este deplin, total, desăvârșit și suficient.

Direcționarea vieții Sale

Dar Hristos a și înviat și trăiește pentru Dumnezeu, la fel cum și noi suntem chemați să trăim pentru Domnul prin viața pe care o trăim. Dedicarea întregii vieți a lui Hristos a fost pentru a sluji în voia lui Dumnezeu. El a făcut lucrul acesta ca om înaintea noastră a tuturor. Este clar că apostolul vorbește despre viața omenească a Domnului Isus. El nu are în vedere relația eternă a lui Hristos cu Dumnezeu.

Publicat în comentarii | Lasă un comentariu

Experiența omului sub Lege (Romani 7:7-24)

Desigur, în fața unor asemenea argumente cineva urma să se întrebe dacă nu cumva Legea este păcătoasă, având în vedere rezultatele din viața omului care se află sub Lege. O asemenea concluzie ar trebui exclusă pentru simplul fapt că Pavel a afirmat deja că firea pământească este problema principală și că ea se folosește în mod greșit de Lege petru a stârni patimile păcatului.

Totuși, Pavel dorește să detalieze maniera în care păcatul se folosește de această Lege pentru a stabili fără echivoc că problema nu este cu Legea lui Dumnezeu, ci cu firea omului. Omul tinde mereu să găsească o vină în Dumnezeu și nu în sine, de aceea nu este lipsit de importanță că Pavel vrea să ofere aceste lămuriri.

I. Legea arată prezența păcatului.

7. Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nici de cum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decît prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: „Să nu pofteşti!“ 

Departe de a crede că legea ajută la sfințire, mântuire sau viață veșnică, ea, dimpotrivă, arată păcatul omului. Acesta este scopul Legii. Dumnezeu nu a intenționat ca omul să caute să se mântuiască prin Lege. Nu doar că Legea nu are puterea de a promova sfințirea sau mântuirea dar nici măcar nu a fost intenționată de Dumnezeu ca să producă așa ceva.

Cei care afirmă că Legea este un stimulent pentru sfințire afirmă acest lucru în contradicție totală cu afirmația lui Pavel și cu scopul și efectul Legii așa cum este el prezentat în acest pasaj.

II. Legea ațâță poftele păcatului – v.8

8. Apoi păcatul a luat prilejul, şi a făcut să se nască în mine prin porunca tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort. 

Legea nu doar arată păcatul, ci și ațâță poftele. Dar Pavel arată din nou că Legea nu ațâță poftele prin ea însăși deoarece factorul principal este păcatul care ia prilej prin poruncă și face ca să se nască poftele.

Este greșit să înțelegem din această afirmație că un om nu mai păcătuiește dacă nu are Lege deoarece este suficient de clar că toți oamenii au păcătuit și până la venirea Legii, mai ales pentru că Pavel a arătat deja în capitolul 2 că toți oamenii au Legea scrisă în conștiințele lor.

Așadar, semnificația cuvintelor lui Pavel este mai degrabă că păcatul nu are același stimul ca atunci când există un standard care să îi interzică anumite manifestări. Fără acele standarde nu există criteriu după care păcatul să fie contabilizat.

III. Legea arată păcătoșenia păcatului – vv.9-13

(a) Efectul Legii față de conștiința păcătosului. 

9. Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar cînd a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit. 10. Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea. 

În final, Legea aduce convingerea profundă de propria păcătoșenie. Omul se crede viu spiritual până să vină Legea și este foarte înclinat spre căutarea unei neprihăniri personale. Cu cât este mai convins de propria păcătoșenie și moarte spirituală cu atât este mai aproape de mântuire.

Pavel, din nou, nu spune că un om care nu are Legea scrisă, cum a fost Decalogul, este viu spiritual, ci mai degrabă se referă la sentimentul de viață pe care acesta îl are cu privire la sine în absența unui standard extern bine stabilit cum a fost Legea.

Desigur, porunca lui Dumnezeu aduce viață dacă este ținută. Dar acest lucru nu este posibil decât în absența păcatului din om. Chiar fizic, nu doar spiritual, omul care trăiește conform legilor își menține o viață sănătoasă, protejată și bună. Legea lui Dumnezeu promovează viața în orice fel.

Felul în care Legea “a pricinuit moartea” este prin convingerea de păcat pe care a adus-o. Omul a fost mort spiritual din todeauna dar nu a avut această conștientizare întotdeauna. Din nou, Pavel nu spune că omul a murit spiritual doar când a venit Legea în formă scrisă, ci că atunci a venit o convingere de păcat mult mai profundă și clară.

(b) Efectul Legii în săvârșirea păcatului. 

11. Pentrucă păcatul a luat prilejul prin ea m-a amăgit, şi prin însăş, porunca aceasta m-a lovit cu moartea. 12. Aşa că Legea, negreşit, este sfîntă, şi porunca este sfîntă, dreaptă şi bună. 

Pavel nu vrea să spună că oamenii nu erau morți spirituali până la venirea Legii, ci vrea să sublinieze moartea din punct de vedere al omului, subiectiv vorbind. Omul este mort cu sau fără legea scrisă pentru că ea este scrisă întâi de toate în conștiință. Dar convingerea profundă de păcat a venit odată cu Legea scrisă. De 5 ori apostolul vorbește despre moartea pricinuită de Lege în această porțiune.

(c) Puterea Legii în descoperirea păcătoșeniei păcatului. 

13. Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentruca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaş poruncă.

Obiecția unei persoane din auditoriu putea să fie aceasta: “Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea?” Pavel neagă vehement și categoric acest lucru. Faptul că legea este folosită pentru păcat arată ceva despre perversitatea păcatului, nu despre slăbiciunea sau calitatea Legii.

Scopul Legii este acela de a arăta păcătoșenia și perversitatea extremă a păcatului. Păcatul nu se folosește de ceva rău pentru a produce fapte păcătoase, ci chiar de ceva sfânt și bun – adică Legea. De aceea, Pavel spune că păcatul este “afară dinc ale de păcătos”.

Este acesta experiența unui creștin?

Cum poate cineva să spună că acest pasaj vorbește despre experiența unui creștin deodată ce apostolul afirmă în nenumărate rânduri (vv.9-13) că acest om a murit: “eu am murit”, “mi-a pricinuit moartea”, “m-a lovit cu moartea”, “mi-a dat moartea”?

Ba mai mult, cum poate fi experiența unui creștin descrisă total în termenii relației cu Legea și deloc prin nașterea din nou, unirea cu Hristos sau lucrarea Duhului Sfânt? În fiecare verset de la 9-13 este precizată relația acestui om cu Legea. Dar Pavel tocmai a argumentat în introducerea pasajului (1-6) că un creștin nu se află în relație cu Legea, ci cu Domnul Isus Hristos.

IV. Legea arată puterea păcatului.

Pavel urmează să detalieze puterea păcatului în viața unui om prin trei prezentări: robia păcatului, răutatea păcatului și războiul păcatului.

ROBIA TOTALĂ A PĂCATULUI – vv.14-17

14. Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu sînt pămîntesc, vîndut rob păcatului. 15. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. 

Pavel aduce o notă foarte personală în această discuție despre Lege și vorbește până la finalul pasajului la persoana 1 – a. Motivul pentru care face acest lucru nu este pentru că până aici a vorbit despre o persoană care are o altă stare spirituală, ci pentru că în acest fel prezintă mai bine robia adusă de păcat în om.

Unii spun că apostolul Pavel începe să vorbească aici despre un creștin însă este clar din introducerea acestei porțiuni că el continuă să vorbească despre un om aflat sub Lege. El arată acest lucru începând cu o premisă pe care a mai afirmat-o deja – “Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească”. 

În această discuție neterminată despre identitatea spirituală a omului din capitolul 7 este necesar să observăm că apostolul Pavel îl prezintă mereu pe acest om aflat sub Lege, dar Pavel a început capitolul arătând că un creștin a fost eliberat de sub această Lege. Așadar, Pavel vorbește în continuare despre un om care încă se află sub Legea Vechiului Legământ. Mai mult, nu mai găsim nici o afirmație în tot Noul Testament unde un creștin este descris ca fiind “vândut rob păcatului”. Dimpotrivă, aceasta este o contradicție totală cu toată teologia Noului Testament și chiar cu teologia apostolului Pavel din Romani 6 unde a argumentat extensiv despre izbăvirea creștinului de sub autoritatea și tirania păcatului. Dacă acest pasaj ar vorbi despre un creștin înseamnă că Pavel se contrazice total pe sine la distanță de doar două capitole.

Pe de altă parte este fundamental să observăm că un om mort spiritual nu urăște răul și nu vrea să facă binele. Totuși acest om își dorește acest lucru. Este foarte adevărat că nu știm de ce își dorește acest lucru. Este important de precizat la acest punct că motivația este fundamentală deoarece Pavel menționează în aceeași epistolă dorința evreilor, aflați sub Lege, de a-și căuta o neprihănire personală prin faptele Legii. De fapt, toată epistola tratează această problemă în repetate rânduri. Incapacitatea de mântuire prin faptele Legii este o descoperire a omului aflat sub lucrarea de convingere a Legii. Așadar, acest om se află sub această lucrare deși la acest punct încă nu a descoperit izbăvirea.

a. DOVEZI ale robiei

Ineficiența aspirațiilor bune

Omul acesta vrea binele dar nu poate să îl facă și urăște răul dar tocmai aceasta face. Asta înseamnă că aspirațiile sale sunt ineficiente – nu ajung să se manifeste în acțiuni ceea ce înseamnă că omul este rob.

Inexistența acțiunilor bune

Nu doar că omul nu reușește să-și ducă la îndeplinire dorințele și aspirațiile sale dar chiar face ceeea ce condamnă și urăște. Tot ceea ce acest om face este rău. Este o declarație care arată foarte clar calitatea rea a faptelor sale.

b. DEDUCȚII din această robie

16. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. 

Afirmarea bunătății poruncilor

Prima deducție din observarea acestei robii este că Legea este bună. Dacă omul vrea să facă binele, chiar dacă nu reușește să-l facă, recunoaște că ceea ce legea cere, potrivindu-se cu dorințele sale, este corect și bun.

Arătarea puterii păcatului

17. Şi atunci, nu mai sînt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. 

A doua deducție este că deodată ce omul face ceea ce nu vrea înseamnă că există ceva în el, separat de el, care este responsabil de comiterea păcatului. Pavel numește acel principiu “păcatul care locuiește în mine” – păcatul lăuntric.

Este fundamental ca un om să descopere că are o problemă de fundament, de bază, esențială; că problema sa nu este un accident, o problemă secundară sau adiacentă, ci o problemă de esență. Chiar dacă în el s-ar putea naște la un moment dat, din oarece motive, dorința de a face binele, există o putere în el care îl va împiedica să înfăptuiască acel bine.

RĂUTATEA TOTALĂ A PĂCATULUI

a. DECLARAȚIA

18. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pămîntească, 

Această declarație a apostolului este una dintre cele mai puternice de până acum cu referire la starea omului aflat sub lege și sub păcat. Afirmația: “știu” arată convingerea lui totală cu privire la ceea ce urmează să afirme. El nu lasă loc de excepție și declară firea păcătoasă ca fiind total lipsită de orice este bun. Apostolul nu doar lămurește că firea este ceva ce locuiește în el, ci și se identifică total cu ea fiind responsabil de zvâcnirile ei. Nu există în om nici un principiu permanent care să fie considerat bun și care să ducă la bine.

b. DOVEZILE

Starea facultăților arată răutatea

18b. pentrucă, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.

Apostolul aduce ca dovadă a robiei facultățile sufletului și felul în care se relaționează unele la altele. Omul are voința de a face bine dar nu are puterea. Dacă nu are puterea înseamnă că este rob. Dacă un om vrea să scape dintr-o închisoare dar este legat și incapabil să iasă înseamnă că este rob.

Voința de a face binele este un rezultat al lucrării Legii în om. Această voință nu este ceva cu care omul se naște ci se naște atunci când Legea îi arată omului standardele divine. Evident, această voință nu se referă la voința care duce la faptă, ci mai degrabă la dorință. Totuși, este evidentă schizofrenia spirituală a acestui om – el are dorința de a face binele în același timp având și poftele care îl împing spre păcat.

Starea faptelor arată răutatea

19. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac! 

incapacitatea de săvârșire a binelui. Acest om nu poate face ceea ce vrea. Omul se poate lăuda cu dorințe dar este insuficient pentru că faptele sale arată cu totul altceva. Oamenii obișnuiescă să spună “depinde de voința ta” sau “totul este să vrei” însă Pavel arată cât de false sunt aceste idei.

incapacitatea de stăvilire a răului. El nu vrea să facă răul și totuși îl face. Omul sub lucrarea Legii ar dori să nu mai facă anumite fapte rele și totuși legea păcatului care este principiul fundamental de acțiune, îl împinge spre păcatele pe care n-ar dori să le facă.

c. DEDUCȚIA

20. Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sînt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine

Deducția principală extrasă de apostol este faptul că există în el două principii sau două părți: prima parte este numit eu – cel care vrea să facă binele și a doua parte este păcatul care locuiește – cel vinovat de acțiune. El nu doar locuiește, ci și acționează iar puterea lui este atât de profundă încât face inutilă dorința după bine.

Pavel nu se deresponsabilizează prin această împărțire, ci arată în mod precis, ca un doctor atent și minuțios, ce se întâmplă în sufletul unui om care păcătuiește și care este motivul pentru care face acest lucru.

RĂZBOIUL TOTAL AL PĂCATULUI

a. Descoperirea legii păcatului

21. Găsesc dar în mine legea aceasta: cînd vreau să fac binele, răul este lipit de mine.

Pavel se apropie de încheierea discursului său în care arată robia în care omul păcătos se află atunci când stă sub lege. Declarațiile sale sunt absolute și nu lasă loc de excepții. În om există o lege: indiferent de dorințele sale răul este lipit de el într-o asemenea măsură încât faptele sale vor fi întotdeauna rele.

b. Demonstrarea legii păcatului

Acceptarea legii lui Dumnezeu în minte

 22. Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; 

Omul despre care Pavel vorbește este un om care are o parte numită omul dinlăuntru. Acest om este diferențiat de legea păcatului și chiar de trupul și mădualrele lui. Acest om interior acceptă legea lui Dumnezeu. Imediat, în versetul următor, Pavel afirmă că legea lui Dumnezeu este primită de mintea lui – ceea ce ne sugerează suficient de clar că omul dinlăuntru este în special mintea omului care acceptă, apreciază și afirmă Legea lui Dumnezeu.

Agresiunea legii păcatului în mădulare

23. dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. 

Despre această lege Pavel face câteva afirmații importante: 1. Ea lucrează în mădularele lui, prin trupul lui. Această lege este deseori asociată cu trupul pentru că acesta este instrumentul prin care ea se manifestă. Pavel arată foarte clar că există o distincție între legea păcatului și mădulare. Legea păcatului nu este trupul omului, ci se găsește în acest trup; 2. Ea luptă împotriva Legii lui Dumnezeu care este acceptată și afirmată de minte. Pavel nu spune nimic despre impactul total al acestei Legi dumnezeiești asupra sufletului sau vieții, ci doar despre acceptarea mentală a ei; 3. această lege păcătoasă câștigă conflictul deoarece îl ține pe om rob acestei legi. Această lege a păcatului este forța motrice a vieții unui păcătos.

24. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte? … 

5. Legea aduce omul la epuizare

(a) Nenorocirea

Omul aflat sub convingerea Legii își dă seama că este nenorocit datorită păcatului din viața lui. Doar prin lucrarea Legii poate veni această convingere. De aceea omul are nevoie de lucrare Legii înainte să fie vindecat prin Evanghelie.

(b) Neputința

Al doilea lucru de care convinge Legea este incapacitatea omului de a se ajuta pe sine însuși. El întreabă cine mă va izbăvi pentru că își dă seama că ajutorul poate veni doar din exterior și nicidecum din interior și acest lucru pentru că în el nu locuiește nimic bun și dorințele sale nu îl pot ajuta la nimic în soluționarea acestei stări de păcat în care se află.

(c) Nevoia

Nu doar că omul este nenorocit și neputincios dar este și nevoiaș. El știe foarte clar de ce are nevoie după ce lucrarea Legii și-a făcut efectul în el – are nevoie de izbăvire. El nu are nevoie de învățare, de îmbunătățire, de ajutorare, ci de o eliberare. Cel mai greu lucru pe care îl recunoaște un om este starea sa de robie.

Cine este acest om?

Există mai multe păreri cu privire la omul despre care vorbește apostolul aici. Personal cred că acest om ajunge să fie născut din nou dar se află încă în perioada Vechiului Legământ, sub Lege, și într-un travaliu al acceptării mântuirii doar pe baza meritelor lui Dumnezeu.

El este la punctul în care își descoperă neputința și este pregătit pentru a accepta și a descoperi în Evanghelie că mântuirea poate fi procurată doar în Domnul Isus Hristos. Dar pasajul descrie un drum parcurs de acest om aflat sub Lege. Lucrarea Legii nu este înfăptuită instant ci are mai multe faze. Observarea acestei progresii trebuie să ne lămurească că omul despre care se vorbește aici nu este nici un păgân ignorant dar nici un om mântuit și locuit de Duhul Sfânt.

Acest om își vede păcatul prin Lege, poftele sunt ațâțate de Lege și produc nenumărate fapte păcătoase; acest om ajunge la o conștientizare a păcătoșeniei și robiei în care se află născându-se în același timp în el dorința de a împlini Legea lui Dumnezeu. Punctul climactic este strigătul de disperare și epuizare, strigătul de ajutor al omului convins de păcat care are nevoie de Hristos.

Publicat în comentarii | Lasă un comentariu

Libertatea creștinului față de Lege (Romani 7:1-6)

1. Indicarea principiului

1. Nu ştiţi, fraţilor, – căci vorbesc unor oameni cari cunosc Legea – că Legea are stăpînire asupra omului cîtă vreme trăieşte el? 

Din primul verset Pavel lasă de înțeles că urmează să vorbească despre un evreu aflat sub lege,  a cărui stare spirituală o va detalia imediat, prin faptul că, spune el, “vorbesc unor oameni cari cunosc Legea”. În lumina capitolului 2 el se referă la evrei ca cei ce cunosc Legea.

Pavel este unul dintre cei mai mari oponenți ai legalismului, dacă nu chiar cel mai mare, și totuși el recunoaște că legea este valabilă cât timp trăiește un om. Această premisă este fundamentală pentru raționamentul pe care el îl formulează dorind să dovedească abolirea legii pentru omul credincios.

2. Ilustrarea principiului – vv.2-3

2. Căci femeia măritată este legată prin Lege de bărbatul ei cîtă vreme trăieşte el; dar dacă-i moare bărbatul, este deslegată de legea bărbatului ei. 3. Dacă deci, cînd îi trăieşte bărbatul, ea se mărită după altul, se va chema preacurvă; dar dacă-i moare bărbatul, este deslegată de Lege, aşa că nu mai este preacurvă, dacă se mărită după altul.

Apostolul ilustrează principiul valabilității legii prin relația de căsătorie, cea mai importantă relație după relația cu Dumnezeu.

În primul rând apostolul subliniază că în această relație moartea joacă rolul decisiv, ea este singura capabilă să desfacă această legătură. Relația ține până la moarte și ea nu poate fi desfăcută decât prin moarte. Dacă divorțul ar fi o variantă legitimă atunci și ieșirea de sub lege ar putea fi posibilă printr-o altă modalitate decât prin moartea Domnului Isus.

În al doilea rând apostolul arată valabilitatea legii căsătoriei punând problema în mod negativ și arătând că încălcarea acestui principiu duce la păcatul preacurviei.

3. Implicația principiului – vv.4-6

4. Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celuice a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu. 

a. Modalitatea eliberării. Această eliberare s-a făcut prin trupul lui Hristos care a fost dat la moarte pentru eliberarea noastră de sub Lege. Hristos murind în locul nostru am ieșit de sub autoritatea Legii.

b. Motivele eliberării. Pavel indică două motive ale eliberării de sub Lege. Ieșirea de sub Lege a fost fundamentală în două privințe: în primul rând ca să nu mai aparținem Legii, ci lui Hristos  și în al doilea rând ca să aducem roadă pentru Dumnezeu.

A fi al lui Hristos este primordial. Doar după ce suntem ai Lui putem să rodim pentru Dumnezeu fiindcă despărțiți de El nu putem face nimic. Rezolvarea problemei omului nu este prin a se strădui să aducă rod, ci prin a fi unit cu Domnul Isus prin moartea Lui.

Aceasta înseamnă că a fi sub Lege exclude posibilitatea de a fi ai lui Hristos și că nu puteam aduce nici rod pentru Dumnezeu. Legea nu ajută oamenii să rodească pentru Dumnezeu, ci stârnește poftele păcatului. Doar în Hristos poate exista roadă pentru Dumnezeu. Ieșirea de sub autoritatea Legii este esențială în vederea rodirii.

c. Metamorfoza eliberării

Viața sub Lege (v.5)

5. Căci, cînd trăiam supt firea noastră pămîntească, patimile păcatelor, aţîţate de Lege, lucrau în mădularele noastre, şi ne făceau să aducem roade pentru moarte.

Pavel pune în opoziție viața sub Lege (v.5) cu viața fără Lege (v.6) și arată superioritatea celei din urmă.

A fi sub Lege înseamnă a fi sub autoritatea firii pământești, adică sub autoritatea legii păcatului. Această lege a păcatului se manifestă prin stârnirea poftelor. Poftele răsar din legea păcatului ca planta din semințe. Felul în care legea păcatului ațâță poftele este prin Legea care stârnește aceste pofte. Manifestarea acestor pofte este cu ajutorul trupului. Faptele care rezultă din aceste pofte sunt ceea ce îl face pe om să merite moartea, condamnarea eternă.

Pavel arată foarte clar mecanismul păcatului: (1) rădăcina tuturor relelor este firea pământească. (2) Firea pământească se folosește de Lege pentru a tulbura și stârni poftele păcatului. (3) Odată ce poftele sunt stârnite ele se folosesc de trup pentru a se manifesta în practică. (4) Iar odată poftele manifestată prin faptele trupului ele aduc condamnarea.

Firea pământească (legea păcatului) => legea (lui Dumnezeu) => patimile păcatelor => mădularele (trupului) => roade (fapte)  => moarte (condamnare)

Viața fără Lege (v.6)

6. Dar acum, am fost izbăviţi de Lege, şi sîntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentruca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.

Afirmarea eliberării. Pavel nu mai explică odată cum a avut loc eliberarea de sub Lege deoarece a explicat odată acest lucru în versetul 4. El doar afirmă acum izbăvirea de sub Lege prin două expresii foarte sugestive: izbăvire de Lege și morți față de Lege. Această eliberare este totală și ireversibilă.

Motivarea eliberării. Probabil argumentul celor care încă se țineau de Lege era că renunțarea la ea duce la păcat. Pavel arată că lucrurile stau exact invers. A arătat mai înainte cum arată viața celor sub Lege iar acum aduce al doilea argument arătând cum este viața fără Lege.

Eliberarea de sub Lege este o izvăbire pentru că Legea robea, nu rodea spre viață și sfințire.

Rezultatul eliberării. Rezultatul ieșirii de sub Lege este că slujim lui Dumnezeu. Așadar, Legea nu ne ajuta să slujim lui Dumnezeu, ci păcatului – cum a demonstrat foarte clar în versetu 5 când a arătat mecanismul păcatului stârnit tocmai de Legea care ne prezintă stanrdardele sfințeniei lui Dumnezeu.

Felul slujirii lui Dumnezeu nu este printr-o lege externă, ci printr-un duh nou – care reprezintă transformarea lăuntrică făcută de Duhul Sfânt în noi. A ne ține de Lege înseamnă nu doar să-L excludem pe Hristos și rodirea prin El, ci și transformarea făcută de Duhul Sfânt.

Rezultă foarte clar din cele afirmate că eliberarea de sub Lege trebuie să ducă la slujirea lui Dumnezeu, la rodire în sfințenie, la o viață transformată. În cazul în care lucrurile nu sunt întocmai așa înseamnă că omul încă se află sub Lege.

Publicat în comentarii | 1 comentariu

Perfecțiunea lucrării de mântuire 

Ioan 6:44 „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. ”
Ioan 6:65 „Şi a adăugat: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” ”

Avem trei expresii care trebuie lămurite de la început:

(a) Expresia „a veni la Mine” înseamnă a crede în Hristos

(b) Expresia „atrage Tatăl” este lucrarea lăuntrică a Tatălui în convingerea păcatosului ca să meargă la Hristos.

(c) Expresia „îl voi învia în ziua de apoi” descrie ultima fază a procesului descris mai sus. 

Isus spune clar că există o legătură perfectă între: 1. atragerea Tatălui (Harul eficace); 2. Venirea la Fiul (credința) și 3. Învierea în ziua de apoi (glorificarea). Toți cei atrași vin la Fiul și vor fi înviați în ziua de apoi. 

Totuși ….

Sunt unii care spun că: poți fi atras de Tatăl dar să nu ajungi la Fiul pentru că intervine respingerea din partea voințe tale libere. 

Oare asta spune Hristos?

1. Nimeni nu poate veni la Fiul prin el însuși. Toți pelagienii care cred în voința liberă (lipsită de harul lui Dumnezeu) trebuie să-L asculte bine pe Hristos. Nimeni, nici un om, nu poate să creadă în Hristos sau să creadă în Hristos. Credința este darul lui Hristos, nu doar puterea de a crede (care este, de fapt, același lucru). 
2. A fi „atras de Tatăl” înseamnă a fi atras de Tatăl la Fiul. Nu este o simplă atragere, ca și cum ai scoate o carte din setul de cărți, ci este o atragere cu un final atașat: atras LA FIUL. Așadar, toți cei atrași sunt atrași la Fiul. Nu este o încercare de a fi atrași la Fiul, ci o atragere reală cu un final sigur.

3. A fi „atras” la Fiul și a fi „dat” Fiului este același lucru, așa cum se poate observa clar în cele două versete. Așadar, oricine este atras (la Fiul) este și dat Fiului. 

Cum poate fi cineva atras la Fiul și dat Fiului și totuși să nu fie atras la Fiul și dat Fiului (pentru că nu vrea) deodată ce Hristos nu lasă excepții? Rezultă că doar cei care ajung la Fiul sunt (a) atrași la El și (2) dăruiți de Tatăl Lui.

Hristos nu spune că această atragere/dăruire este (1) o încercare sau (2) o atragere/dăruire oficială/pe foaie sau o promisiune făcută lui Hristos dar care poate să nu fie împlinită de Dumnezeu pentru că omul nu vrea să fie atras.

4. Hristos nu lasă nicăieri varianta că ar exista un om atras de Tatăl dar care nu ajunge la Fiul, din vreun oarecare motiv (cu precădere din motiv că nu vrea – de parcă ar fi vreunul care vrea). 

Pentru că în atâtea teologii există posibilitatea ca să există un scurtcircuit de la Tatăl la Hristos mă aștept ca Hristos să fi precizat pe undeva că lucrarea nu este infailibilă, ci rezistibilă, că există milioane de oameni atrași și dați Fiului dar care acum sunt în iad și alte câteva zeci de milioane care vor fi atrași dar vor sfârși în iad datorită voinței lor libere. Dar nu ni se spune nimic despre asta. 

5. Hristos spune că cel atras de Tatăl va fi înviat de Hristos în ziua de apoi. Dacă există posibilitatea de (1) a fi atras dar (2) să nu ajungi totuși la Fiul pentru că respingi atragerea înseamnă că (3) nu vei fi înviat în ziua de apoi. Dar asta Îl contrazice pe Hristos care nu face o legătură între punctul 1, 2 și 3 ci doar între punctele 1 și 3 – cei atrași sunt cei înviați. Niciunul în plus sau în minus. 

6. Când evreii resping învățătura lui Hristos, Domnul nu spune: hei, nu aveți nici o scuză că veți rămâne nemântuiți deoarece Tatăl Meu v-a atras la Mine dar voi ați respins atragerea; ba mai mult, Tatăl v-a dat mie ca un dar minunat dar eu nu-mi pot primi darul din cauza voastră. Nici vorbă de așa ceva!

Hristos, în fața lepădării unor ucenici cu numele, le reamintește că nu cred în El deoarece nu au fost atrași de Tatăl și nici nu sunt darul lui Dumnezeu Tatăl pentru Fiul. 

7. Termenul „atras” este același folosit pentru tragerea mrejii cu pești. Desigur, nu au mâncat toți peștii trași dar verbul înseamnă o atragerea cu un final stabilit de cel care trage. Peștele nu are puterea de a se împotrivi celui care trage mreaja. Cel care trage mreaja este suveran peste toți peștii din mreajă. Tragerea mrejii are un final sigur – toți peștii vor ajunge în posesia celui care trage.

8. Aparițiile termenului arată o atragere cu efectul dorit. Sabia e trasă din teacă, mreaja este trasă din mare, ucenicii sunt târâți în piață. Dacă cineva nu este în stare să târâie sau să tragă ceva este datorită neputinței sale (fiind limitat de natura sa) dar nu același lucru se poate spune despre Dumnezeu. El atrage eficient.

Mântuirea este sigură datorită atragerii Tatălui, pentru această atragere produce credința noastră și pentru că toți cei care cred în Fiul au promisiunea de a fi înviați de Fiul în ziua de apoi.

Publicat în doctrinele harului | Lasă un comentariu

Umplerea cu Duhul în teologia GBV

Expresiile umplerii cu Duhul Sfânt

H.L. Heijkoop observă că expresia „umplut de Duh Sfânt” apare de 10 ori în Noul Testament” [1] Pierre Oddon afirmă însă că prima expresie se găsește de opt ori (Luca 1:15,41,67; Fapte 2:4; 4.8,31; 9:17; 13:9). [2] Termenul grecesc „umplut” (gr. πλήθω sau pimplēmi) se găsește doar în pasajele amintite de Pierre Oddon. Cele două pasaje Ef. 5:18 și Fapte 13:52 folosesc un alt termen grecesc (gr. πληρόω) care trebuie încadrat în a doua categorie.

H.L. Heijkoop afirmă că expresia „plin de Duh Sfânt” se găsește de patru ori[3] însă Pierre Oddon observă corect că această expresie se găsește de șapte ori (de cinci ori ca adjectiv Luca 4:1, Fapte 6:3,5; 7:55; 11:24 și de două ori ca verb, Fapte 13:52, Ef. 5.18).[4]

Semnificația umplerii cu Duhul Sfânt

H.L. Heijkoop în cartea Duhul Sfânt, o Persoană Divină afirma despre două feluri de umplere cu Duhul Sfânt care sunt arătat în Scriptură prin cele două expresii amintite adineauri. El remarca că „aceste expresii se aseamănă foarte mult una cu alta și deseori se confundă. Totuși ele nu sunt unul și același lucru”. [5]

Pierre Oddon spune că expresia „umplut de Duh Sfânt” „este aproape totdeauna legată de o mărturie dată cu gura, deseori în condiții de împotrivire; ea pare să fie o putere deosebită pentru o slujbă sau o mărturie anumită”. [6]„Este puterea lui Dumnezeu în mărturie, Duhul coborând peste niște persoane care au o fire păcătoasă”.[7]

La fel H.L. Heijkoop afirmă că „Duhul Sfânt servește lucrării pentru Domnul și spre a da mărturie pentru El.” [8] „Toți ucenicii au fost umpluți cu Duh Sfânt și astfel ei au dat o mărturie atât de puternică, încât în acea zi la numărul ucenicilor s-au adăugat trei mii de suflete.” [9] Într-o altă lucrare întărea această poziție spunând „a fi umplut de Duh este întotdeauna în legătură cu o lucrare pentru Dumnezeu – uneori în adevăr cu o lucrare bine definită și prelungită cum este cazul lui Ioan Botezătorul și al lui Pavel, dar de obicei cu o slujire temporară, cu prorocia și mărturisirea Numelui Lui”. El afirma că Faptele Apostolilor 1:8 arată clar ce înseamnă această umplere: „veți primi putere, când va veni Duhul Sfânt peste voi, și Îmi veți fi martori”.[10]

Pe de altă parte expresia „plin de Duh Sfânt”, susține Pierre Oddon, este o „stare care caracterizează pe unii credincioși, dar pe care toți ar trebui s-o caute”. [11] 

Plinătatea Duhului este „lucrarea liberă și nestânjenită a Duhului Sfânt în cel credincios, dându-i bucuria deplină a lucrurilor cerești sau o pricepere și o putere deosebită pentru o anumită slujire”.[12]

H.L. Heijkoop afirmă că expresia „a fi umplut” (similară cu cea „plin de Duh Sfânt, așa cum e tradusă de Pierre Oddon) „vedem că aici nu este vorba de putere pentru slujbă, ci mai mult pentru o situație de ordin practic. Credinciosul se găsește aici mereu într-o stare în care Duhul Sfânt îi conduce întreaga viață”. [13] Într-o altă lucrare el spunea că această umplere „nu arată o stare trecătoare” ci „arată o stare spirituală a omului – stare în care nimic nu împiedică lucrarea Duhului Sfânt și în care fiecare simțământ, gând, cuvânt și faptă sunt controlate în mod constant de El”. [14]

J.N. Darby: „când El este singurul izvor al gândurilor mele, atunci sunt „plin de Duhul” (Efeseni 5:19). [15] „Când un om este plin de Duhul lui Dumnezeu, care-i dă putere adevărului din inima lui și claritate vederii sale morale”. „Noi ar trebui să fim în stare să-i reducem la tăcere pe toți vrăjmașii, nu prin priceperea, prin inteligența sau prin cunoștințele omenești, ci în puterea Duhului.” [16] „Duhul lui Dumnezeu nu trebuie să fie încătușat de om. Întreaga putere își are izvorul în energia și autoritatea directă a Duhului Sfânt în individ.” [17]

Primirea Duhului diferită umplerea cu Duhul Sfânt

H.L. Heijkoop: „A fi umplut cu Duh Sfânt nu este tot una cu avea Duhul Sfânt.” [18] J.N. Darby spunea de asemenea: „a avea Duhul Sfânt este un lucru; a fi însă plin de Duhul Sfânt este un alt lucru.”[19] 

Într-o altă lucrare H.L. Heijkoop afirma că „aici nu este vorba de locuirea Duhului Sfânt în cei credincioși” deoarece „El locuiește în fiecare credincios, astăzi ca și atunci.” [20]

Repetabilitatea umplerii cu Duhul Sfânt

Această plinătate „poate fi primită sau realizată în clipa în care Duhul vine să-Și facă locuința în cel credincios, dar faptul acesta nu este de ajuns, el se poate reînnoi (Fapte 4:31) și trebuie să se reînnoiască: acesta este în același timp privilegiul și răspunderea creștinului”. [21] „El le va umple cu Hristos, le va umple cu Duhul Său, nu odată pentru totdeauna, nu uneori, ci mereu.” [22]

H.L. Heijkoop spune că „Umplerea cu Duhul Sfânt nu este o stare permanentă, ci mai degrabă o stare temporară”[23] deși într-o altă lucrare afirmă că „a fi umplut de Duh este întotdeauna în legătură cu o lucrare pentru Dumnezeu – uneori în adevăr cu o lucrare bine definită și prelungită cum este cazul lui Ioan Botezătorul și al lui Pavel”. [24]

Maniera umplerii cu Duhul Sfânt

Rugăciunea: Comentând pasajul din Efeseni 5:18 (ce abordează umplerea sfințitoare) H.L. Heijkoop afirmă că „Nu se spune: rugați-vă ca să fiți plini de Duh”, căci aceasta nu depinde de Dumnezeu, ci de noi”. [25] 

Pe de altă parte, într-o altă carte, el afirmă în legătură cu umplerea pentru slujire (Fapte 4) că „în Faptele apostolilor găsim că ei și-au ridicat glasul cu un gând către Dumnezeu și L-au rugat să le dea putere să vorbească despre Numele Său cu îndrăzneală. Ca răspuns la rugăciunea aceasta, ei au fost umpluți cu Duh Sfânt și au vestit cu îndrăzneală Cuvântul lui Dumnezeu.”[26]

Punerea mâinilor: Referindu-se la pasajul din Fapte 9:17 care vorbește despre umplerea pentru slujire H.L. Heijkoop afirmă că „Scriptura însă nu spune că Pavel în acea clipă a fost umplut și tot așa nu spune deloc că prin punerea mâinilor s-ar fi făcut aceasta. În toate celelalte locuri, lucrul acesta nu s-a făcut prin punerea mâinilor”. [27]

Pierre Oddon, comentând pasajul din Ef. 5:18 arăta cum se capătă umplerea cu Duhul Sfânt: „să mărturisim tot ce ne lipsește, să ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu ca niște vase goale: El le va umple cu Hristos, le va umple cu Duhul Său, nu odată pentru totdeauna, nu uneori, ci mereu.” [28] 

H.L. Heijkoop spunea: „fără să folosească mijloace și ajutoare omenești se îndreaptă spre Dumnezeu pentru tot ce au nevoie și se lasă să fie folosiți ei înșiși de Duhul Sfânt – atunci ei vor fi umpluți și slujba lor va da o dovadă evidentă despre lucrul acesta.”[29]

Piedica umplerii cu Duhul Sfânt

Pierre Oddon identifica o piedică în calea plinătății: „Dacă nu gustăm plinătatea aceasta, nu este decât o singură piedică: păcatul.” [30] Pe de altă parte H.L. Heijkoop identifica o altă piedică: „dacă este chiar un singur lucru de-al nostru, Duhul Sfânt nu poate lucra în noi”.[31]

[1] H.L. Heijkoop, Vindecări prin rugăciune, vorbire în limbi, semne și minuni în lumina Scripturii, (Dillenburg: GBV, 1997), 5.

[2]Pierre Oddon, Nașterea din nou, Botezul Duhului, Darurile duhovnicești (Dillenburg: GBV, 1990), 80.

[3] H.L. Heijkoop, Vindecări prin rugăciune, vorbire în limbi, semne și minuni în lumina Scripturii, (Dillenburg: GBV, 1997), 9.
[4]Pierre Oddon, Nașterea din nou, Botezul Duhului, Darurile duhovnicești (Dillenburg: GBV, 1990), 80

[5] H.L. Heijkoop, Duhul Sfânt – o Persoană Divină, (GBV), 102.

[6]Pierre Oddon, Nașterea din nou, Botezul Duhului, Darurile duhovnicești (Dillenburg: GBV, 1990), 80.

[7]Pierre Oddon, Nașterea din nou, Botezul Duhului, Darurile duhovnicești (Dillenburg: GBV, 1990), 40.

[8] H.L. Heijkoop, Vindecări prin rugăciune, vorbire în limbi, semne și minuni în lumina Scripturii, (Dillenburg: GBV, 1997), 7.

[9] H.L. Heijkoop, Vindecări prin rugăciune, vorbire în limbi, semne și minuni în lumina Scripturii, (Dillenburg: GBV, 1997), 5.

[10] H.L. Heijkoop, Duhul Sfânt – o Persoană Divină, (GBV), 104.

[11]Pierre Oddon, Nașterea din nou, Botezul Duhului, Darurile duhovnicești (Dillenburg: GBV, 1990), 80

[12]Pierre Oddon, Nașterea din nou, Botezul Duhului, Darurile duhovnicești (Dillenburg: GBV, 1990), 34.

[13] H.L. Heijkoop, Vindecări prin rugăciune, vorbire în limbi, semne și minuni în lumina Scripturii, (Dillenburg: GBV, 1997), 9.

[14] H.L. Heijkoop, Duhul Sfânt – o Persoană Divină, (GBV), 103.

[15] J.N. Darby, Culegere de gânduri, (Dillenburg: GBV, 1991), 13.

[16] J.N. Darby, Culegere de gânduri, (Dillenburg: GBV, 1991), 14.

[17] J.N. Darby, Culegere de gânduri, (Dillenburg: GBV, 1991), 123.
[18] H.L. Heijkoop, Vindecări prin rugăciune, vorbire în limbi, semne și minuni în lumina Scripturii, (Dillenburg: GBV, 1997), 6.

[19] J.N. Darby, Culegere de gânduri, (Dillenburg: GBV, 1991), 13.

[20] H.L. Heijkoop, Duhul Sfânt – o Persoană Divină, (GBV), 104.

[21]Pierre Oddon, Nașterea din nou, Botezul Duhului, Darurile duhovnicești (Dillenburg: GBV, 1990), 81.

[22]Pierre Oddon, Nașterea din nou, Botezul Duhului, Darurile duhovnicești (Dillenburg: GBV, 1990), 82

[23] H.L. Heijkoop, Vindecări prin rugăciune, vorbire în limbi, semne și minuni în lumina Scripturii, (Dillenburg: GBV, 1997), 7.

[24] H.L. Heijkoop, Duhul Sfânt – o Persoană Divină, (GBV), 105.

[25]Pierre Oddon, Nașterea din nou, Botezul Duhului, Darurile duhovnicești (Dillenburg: GBV, 1990), 82.

[26] H.L. Heijkoop, Duhul Sfânt – o Persoană Divină, (GBV), 105.

[27] H.L. Heijkoop, Vindecări prin rugăciune, vorbire în limbi, semne și minuni în lumina Scripturii, (Dillenburg: GBV, 1997), 9.

[28]Pierre Oddon, Nașterea din nou, Botezul Duhului, Darurile duhovnicești (Dillenburg: GBV, 1990), 82.

[29] H.L. Heijkoop, Duhul Sfânt – o Persoană Divină, (GBV), 106.

[30]Pierre Oddon, Nașterea din nou, Botezul Duhului, Darurile duhovnicești (Dillenburg: GBV, 1990), 83.

[31] H.L. Heijkoop, Duhul Sfânt – o Persoană Divină, (GBV), 108.

Publicat în pneumatologie | Lasă un comentariu

O schițare expozitivă a Efeseni 4:17-34

Conduita stricată, de la deșertăciune la desfrânare – 4:17-19 (patru elemente):

  1. Concepțiile păgâne:  „să nu mai trăiți cum trăiesc păgânii, în deșertăciunea gândurilor”.
  2. Cauzele proxime ale depravării
    • Întunecimea sufletească – „având mintea întunecată”.
    • Înstrăinarea spirituală – „fiind străini de viața lui Dumnezeu”.
  3. Cauzele primare ale depravării
    • Ignoranța intelectului: „din pricina neștiinței în care se află în urma împietririi inimilor lor”.
    • Insensibilitatea inimii: „din pricina neștiinței în care se află în urma împietririi inimilor lor”.
  4.  Conduita pervertită
    • Afecțiuni nesimțitoare:  „ei și-au pierdut orice pic de simțire”.
    • Acțiuni necurate (două faze).
        • Consacrarea: „s-au dedat la desfrânare”.
        • Comiterea: „săvârșesc cu lăcomie orice fel de necurăție”.

       

Conduita sfântă, de la dezbrăcarea omului vechi la dragostea omului nou – 4:20-32 – 5:1-2 (două părți):

I. Esența conduitei sfinte.

  1. Principiul convertirii: „Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos”
  2. Primirea convertirii (două părți).
    •  însușirea ascultătoare şi directă: „dacă, cel puţin, L-ați ascultat”.
    • învățarea autentică şi delegată: „şi dacă, potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi”.
  3.  Părțile convertirii (trei elemente).
    • Îndepărtarea decisivă a omului vechi: „cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare”.
    • Înnoirea continuă a minții: „și să vă înnoiți în duhul minții voastre”.
    • Îmbrăcarea deplină a omului nou: „și să vă îmbrăcați în omul cel nou”.
  4.  Pilonul convertirii (regenerarea).
    • Creatorul  chipului: „făcut după chipul lui Dumnezeu”.
    • Caracterul chipului: „de o neprihănire și sfințenie”.
    • Constituirea caracterului: „pe care o dă adevărul”.

II. Exprimările conduitei sfinte (șase exprimări).

1. Comunicarea autentică. Efeseni 4:25 „De aceea, lăsaţi-vă de minciună: „Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul”, pentru că suntem mădulare unii altora.”

  • interdicția: „lăsați-vă de minciună”.
  • indicația: „fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul”.
    • Responsabilii: „fiecare din voi”.
    • Direcția: „să spună aproapelui său”.
    • Motivarea: „pentru că suntem mădulare unii alora”.

2. Controlarea mâniei. Efeseni 4:26-27 „„Mâniaţi-vă, şi nu păcătuiţi. Să n-apună soarele peste mânia voastră şi să nu daţi prilej diavolului”.

  • indicarea dublă: „mâniați-vă și nu păcătuiți”.
  • interdicția dublă:
    • să n-apuă soarele peste mânia voastră”.
    • „și să nu dați prilej diavolului”.

3. Conduita altruistă: Efeseni 4:31-32 „Orice amărăciune, orice iuţeală, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.”

    • interdicția: „orice amărăciune, orice iuțime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire și orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru”.
    • indicațiile:
      • Iartă! (două faze)
        • Atitudinile iertătoare:  „dimpotrivă, fiți buni unii cu alții, miloși,
        • Acțiunea iertătoare:
          • măsura iertării: iertându-vă unul pe altul,
          • modelul iertării: cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos.
      • Iubește!
        • Porunca imitării (pilda lui Dumnezeu): „urmați, dar, pilda lui Dumnezeu ca niște copii preaiubiți”.
        • Porunca iubirii (modelul lui Hristos): „Trăiţi în dragoste,  
          • Acțiunile iubirii
            • Dragostea: după cum şi Hristos ne-a iubit
            • Dăruirea: şi S-a dat pe Sine pentru noiț
          •  Acceptarea iubirii: „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros – lui Dumnezeu.”

4. Câștigul cinstit. Efeseni 4:28 „Cine fura să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit.”

  • interdicția: „cine fura, să nu mai fure”.
  • indicația: „ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun”.
  • implicația: „…ca să aibă ce să dea celui lipsit”.

5. Calitatea limbajului

  • interdicția: „nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură”.
  • indicația: „ci unul bun”.
  • implicațiile:
    • este edificatoare – „pentru zidire”.
    • este necesară: „după cum e nevoie”.
    • este hăruitoare: „că să dea har celor ce-l aud”.
  • importanța: „să nu întristați pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării”.
Publicat în Predici, schiță | Lasă un comentariu