O analiză critică a teologiei lui David Pawson despre botezul cu Duhul Sfânt

Această scurtă analiză nu are rolul de a trata exhaustiv poziția lui David Pawson asupra botezului cu Duhul Sfânt, care va fi abordată selectiv pe parcursul acestei lucrări, ci să evidențieze anumite trăsături de bază pe care le consider esențiale pentru poziția lui și care fac obiectul studiului meu în această carte.

Fiindcă poziția lui David Pawson asupra primirii Duhului Sfânt a devenit destul de cunoscută în anumite cercuri creștine, voi face o analiză sumară a principalelor caracteristici ale acestei poziții. El spune că mântuirea presupune patru uși spirituale: pocăința, credința, botezul în apă și botezul cu Duhul Sfânt.

David Pawson spune că aceste patru uși spirituale “constituie procesul prin care cineva devine creștin”. Trebuie menționat că el lucrează cu o perspectivă cumulativă, adunând tot ceea ce pare să fie parte din mântuire și prezentând un ordo salutis al experimentării mântuirii, exclusiv din perspectivă umană. Astfel, regenerarea sau mântuirea reprezintă tot acest proces. Pentru el inițierea în creștinism nu este un act instantaneu și decisiv, ci mai degrabă un proces care poate dura minute, zile, luni sau chiar ani.

Pawson afirmă că “importantă este finalizarea, nu simultaneitatea” pașilor precizați anterior. Totuși, aceasta este o eroare pe care voi încerca să o deconstruiesc pe parcursul acestei cărți. În Noul Testament există câteva cazuri unice (Faptele Apostolilor 8) în care există o distanță temporală între aceste “uși”, dar ele nu sunt normative, ci excepționale și o anomalie dacă ar fi prezente astăzi.

Pentru Pawson deodată ce “toate patru elemente sunt necesare, este zadarnic să le gradăm ca importanță” , însă această gradare este inevitabilă când vedem accentul pus de Pavel pe botez atunci când în joc era unitatea bisericii și Evanghelia (1 Corinteni 1:17) sau când înțelegem că botezul este o “icoană închipuitoare” și nu însăși actul mântuitor.

Botezul este “un mijloc de experimentare, nu de câștigare, a izbăvirii” , însă Scriptura ne spune că este “mărturia unui cuget curat” (1 Petru 3:21). Botezul este, din punct de vedere al relației cu ceilalți, un act mântuitor, de separare de false sisteme religioase, de asociere cu Hristos și de acceptare a darurilor mântuirii, însă nu trebuie să facem confuzie între credința prin care primim mântuirea și botezul care este o declarație publică a ei.

Probabil că toate erorile pornesc de la hermeneutică. Pawson spune că epistolele “au fost adresate credincioșilor care fuseseră deja inițiați. Așa se face că nu există o abordare directă sau sistematică a temei noastre”. Aceasta este o acuzație foarte gravă, deoarece epistolele prezintă exegetic și complet perspectiva lui Dumnezeu asupra mântuirii noastre. Pawson scoate din calcul epistolele tocmai pentru că nu slujesc teologiei sale făcută pe trei sau patru evenimente din cartea Faptelor, aici comițând aceeași eroare ca mulți teologi penticostali și carismatici. Epistolele sunt principalele pasaje doctrinare care dau învățătură pe larg despre experiența mântuirii noastre.

Nu poate fi contestat că narațiunea “Faptelor conține pasaje didactice iar epistolele conțin narațiune” , însă această observație pierde esența argumentului. Cartea Faptelor este în mare parte o carte narativă, în timp ce epistolele sunt în mare parte cărți doctrinare. Așadar, prezența pasajelor doctrinare în anumite narațiuni are rolul, în unele cazuri, de a explica motivul pentru care în acel context istoric, spiritual și teologic, au avut loc anumite evenimente. Însă, epistolele trasează principii generale care trebuie să guverneze normativ toate experiențele creștinilor.

Este adevărat că Faptele Apostolilor descrie experiența creștină “la fața locului” , însă nu trebuie ratat faptul că descrie anumite experiențe care au avut loc într-un context istoric unic, la o perioadă istorică unică, cu grupuri unice de oameni și cu probleme nerezolvate cu totul unice în istoria bisericii. Astfel, deși sunt scrise “la fața locului”, atunci când ne uităm “la fața locului” vedem câteva situații excepționale și unice, nicidecum normative.

După ce a dat cu o mână la o parte o sumedenie de pasaje doctrinare extrem de sugestive pentru subiectul nostru, Pawson ne arată cu ce am rămas: “cele două texte care ne vin cel mai ușor în minte pot fi găsite în Fapte 8 și 19”. Și cei mai neinițiați creștini ar trebui să ridice sprâncenele la citirea unor afirmații de acest fel. Doar două texte? Este dubios că celelalte trebuie date la o parte. În caz contrar, teologia lui Pawson nu poate supraviețui.

Este interesant că în începutul cărții sale, Pawson recunoaște importanța apostolilor când spune că “din moment ce apostolii implicați au fost trei la număr, apostolii cei mai notabili, suntem îndreptățiți să credem că “tehnica” folosită de ei cu aceste ocazii oglindește practica lor obișnuită și reprezintă genul de răspuns la Evanghelie la care se aștepta Biserica primară”. După cum voi demonstra pe larg în capitolul despre botezul cu Duhul Sfânt în cartea Faptelor, nu la voia întâmplării apostolii sunt prezenți exact în cazurile excepționale pe care Pawson le ia ca normă, tratându-le pe toate celelalte în lumina a câteva pasaje – aceasta fiind o altă eroare majoră pe care o face în hermeneutică aplicată.

Pawson critică poziția pe care eu o adopt sub pretextul că “astfel de critici nu reușesc să facă distincție între trăsături care erau de excepție și cele care erau normale” , însă Pawson nu reușește să arate de ce trăsăturile pe care el le indică sunt de excepție sau normale în afară de faptul că el le consideră în acest fel. Niciun autor biblic nu împarte în categorii aceste trăsături. El continuă spunând că “se pierde din vedere că apostolii erau preocupați să aducă o situație anormală la normal”, însă tocmai acest fapt face aceste situații excepționale, nu paradigmatice pentru toți creștinii.

Pawson își susține teza arătând că în Faptele Apostolilor, în unele situații, se omit anumiți pași din cei enumerați la început. Astfel, el concluzionează că în absența precizării experimentării Duhului ca în cazuri excepționale folosit de el ca normă, acest lucru nu contrazice deloc teza lui deoarece “măiestria lui Luca îl împiedică să fie atât de monoton!” și el “a scos la iveală cea mai vădită sau esențială trăsătură”. Deși aș putea fi de acord cu aceste afirmații în general, totuși la fel cum absența unor aspecte din scrierea lui Luca nu înseamnă absența lor din realitate, la fel prezența unor elemente poate fi excepțională pentru acele cazuri și în nici un fel prezența lor nu înseamnă că trebuie să fie paradigmatice.

Pawson folosește același argument în ce privește epistolele și spune că “este adevărat că nu le menționează niciodată pe toate în același context (pentru același motiv pentru care și Luca o face foarte rar în Fapte, el selectează aspectele cele mai relevante pentru scopul de proximitate maximă).” Totuși, Pawson nu a dat dovezi textuale că autorii Scripturii au omis cronologia decalată indicată de Pawson și necesitatea experienței profetice ca normă și cu atât mai puțin lămuriri pentru cazurile excepționale. Motivul pentru care apostolii pot folosi interschimbabili termenii pocăință, credință, renegare sau mântuire, este pentru că atunci când exista un element, existau toate celelalte fără nici un decalaj de timp.

Pawson, în mod greșit, presupune că vreunul dintre cititorii săi ar putea să concluzioneze în mod eronat că “nu toate cele patru elemente sunt necesare pentru fiecare persoană”. Afirmația lui este un artificiu retoric care încearcă să apeleze la credința comună a cititorilor. Desigur, nimeni nu neagă necesitatea celor patru elemente, dar nu acest lucru încearcă să-l transmită Pawson, ci mai degrabă 1. Caracterul carismatic al experienței, manifestat prin vorbiri profetice, 2. Prezența unui decalaj între convertire și primirea Duhului și 3. Alte practici despre care Scriptura nu spune absolut nimic (recomand capitolul 35 – ajutându-i pe ucenici să primească). Așadar, nimeni nu neagă necesitatea pocăinței, credinței, botezului și primirii Duhului, ci felul în care Pawson spune că trebuie experimentate.

Pawson caricaturizează ușor poziția pe care o combate spunând că “convingerea că credința în Isus și primirea Duhului sunt sinonime (și prin urmare simultane) este atât de populară încât cele două faze, întotdeauna distincte în Noul testament, au fuzionat în majoritatea apelurilor evanghelistice”. Eu personal nu cunosc pe nimeni care să nu facă distincția între răspunsul uman prin credință și venirea Duhului în cel care crede. Nu acesta este nervul discuției, ci mai degrabă accentul pus de Pawson pe un decalaj între credință și primirea Duhului. Mai mult, convingerea pe care o susțin este că acest decalaj, prezent doar în anumite pasaje, are un motiv bine întemeiat în fiecare caz. În afară de cazul în care Pawson ar crede că Luca prezintă aleatoriu aceste situații, trebuie să căutăm motivele întârzierii într-o abordare holistică a datelor biblice.

De fapt, Pawson amintește imediat ce anume îl interesează când critică poziția opusă astfel “Se presupune fără îndoială că oricine L-a “primit pe Isus” automat “a primit și Duhul”, indiferent dacă acest lucru a fost sau nu însoțit de vreo experiență conștientă sau de vreo dovadă exterioară”. Pentru cineva care nu este familiarizat cu teologia și strategiile retorice ale lui Pawson, aceste cuvinte ar putea părea foarte rezonabile. Desigur, noi toți credem că cei care primesc Duhul au o experiență conștientă, deodată ce nimeni nu poate crede în Isus fără să fie conștient de acest lucru. De asemenea, noi credem că există dovezi ale primirii lui Isus și Duhului, însă Pawson se referă la “dovezi exterioare”, nu la orice fel de dovezi. Pentru el sfințirea, pocăința, lepădarea de sine, umblarea cu Domnul în veghere, dragoste și slujire nu sunt “dovezi exterioare”, ci se așteaptă manifestări profetice, ca în cazurile excepționale prezentate în Fapte. Am putea fi de acord și că un creștin botezat cu Duhul Sfânt are inima și gura plină de laudă la adresa lui Dumnezeu, însă pentru Pawson acest lucru nu este suficient de “exterior”. Trebuie neapărat să aibă loc manifestări carismatice ca în secolul 1, în special acelea despre care noi credem că au încetat din motive întemeiate.

Hermeneutica dezechilibrată a lui Pawson este trădată suficient prin următoarea precizare: “Chiar și o singură astfel de situație de diferențiere, ulterioară Cincizecimii, ar fi suficientă pentru a susține distincția respectivă [de timp, dintre convertire și primirea Duhului], dar mai sunt și altele în cartea Faptelor, în special cea de la Efes”. Trebuie observat că pentru Pawson și dacă ar exista sute de texte care prezintă alt tipar, altă paradigmă, altă perspectivă, pentru el nu ar fi suficient de convingător. Cred că această observație ar trebuie să fie lămuritoare pentru toți care au dubii cu privire la hermeneutica lui. Acest lucru este ciudat mai ales pentru că Pawson recunoaște imediat că situația din Efes este specială pentru că “este adevărat că, mai apoi, Pavel a descoperit că până și credința lor este defectuoasă” și astfel ei nu aveau cum să fi primit Duhul înainte de corectarea credinței lor. Este evident că Pawson face din pasajele excepționale normă pentru creștinii din toate timpurile.

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Creștinism și islam, cu Sali Sabri, Dialog 13

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Rămânem la întâlniri VIRTUALE sau ne întoarcem la strângeri LOCALE?

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Marele folos al rugăciunii

Este evident că atunci când ne rugăm nu primim răspunsuri imediate în cele mai multe cazuri. Aceasta nu face rugăciunea să fie cu mai puțină credință având în vedere că Dumnezeu nu este chelnerul nostru de serviciu.

Scopul rugăciunii nu este să primesc tot ce-mi doresc pentru simplul motiv că de multe ori îmi doresc lucruri care m-ar vătăma și este evident că Dumnezeu, tocmai pentru că mă iubește, va răspunde “nu” la rugăciuni. Și iată de ce acest lucru nu trebuie să fie descurajant și nici să paralizeze rugăciunea. 

Eu cred că un creștin trebuie să se roage pentru banalități. Avem fiecare dintre noi micile noastre probleme, gânduri, planuri etc și dacă ne rugăm pentru ele ne facem un foarte mare bine pentru că astfel Îl recunoaștem pe Dumnezeul care intră în banalitatea vieților noastre și banalitatea nu mai este astfel tocmai pentru că El este prezent acolo. 

Rugându-ne pentru lucrurile simple îl întâlnim pe Dumnezeu pe calea zilnică a lucrurilor obișnuite. Dumnezeu invadează obișnuitul, banalul, viața care curge. Ideea că ar trebui să avem mereu șocuri dramatice – experiențiale cu Dumnezeu mie mi se pare nebiblică ca să nu spun și altfel. 

Rugăciunea poate nu vă primi siguranța schimbării lucrurilor în direcția în care noi dorim, dar cel puțin va trebui să conștientizăm în ce fel de raport ne aflăm cu Dumnezeu și în acel moment inima noastră suferă o transformare sub intervenția directă și miraculoasă a Duhului Sfânt și ajunge să se pună într-o poziție corectă față de Dumnezeu cu privire la lucrul pe care îl cerem.

Iată de ce rugăciunea este un fel de intrare în norul prezenței lui Dumnezeu – astfel că după ce am adus înaintea lui Dumnezeu lucrurile respective, atunci când trecem prin ele în cursul zilei, inima noastră recunoaște că acele lucruri au fost predate lui Dumnezeu și le va primi în felul în care Dumnezeu a stabilit, pentru că ea a fost deja pusă într-o poziție corectă față de El. 

Dacă te rogi doar pentru lucruri “religioase” vei rata întâlnirea cu Dumnezeu în spațiul “profan” al vieții și te vei jefui pe tine însuți de ceva extraordinar pe care Dumnezeu vrea să ți-l dăruiască – adică o schimbare a inimii, punerea ei într-o poziție corectă față de Dumnezeu în privința lucrurilor pe care le ceri. Prin rugăciune inima este pregătită să primească tot ceea ce Dumnezeu vrea să dea.

Mi se pare atât de practic acel verset – “recunoaște-L în toate căile tale”. Cum să-L recunoști dacă inima nu este sensibilizată prin rugăciune la prezența Lui? Vezi că nu zice: “pune-L în toate căile Tale”, ci “recunoaște-L” pentru că El este deja acolo. Tu încă nu ești deja în tot ce va veni în viața ta, dar El este și vrea să te modeleze pentru și prin ele.

Andrei C, 16.05.2020

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Capitularea zilnică

Capitularea zilnică

Mulți creștini sunteți dezamăgiți în umblarea lor cu Domnul datorită faptului că au interpretat euforia de la începutul vieții de credință ca fiind o stare ce va continua toată viața. După ce a trecut starea de exaltare și-au dat seama că “omul nou” de fapt târâie după el o parte care este totuși veche și că are de luptat cu cu sine însuși, cu vechi obiceiuri și cu noi izbucniri ale firii.

Neînțelegerea a ceea ce s-a întâmplat la nașterea din nou duce mulți credincioși la a crede că nu au fost cu adevărat regenerați, că au pierdut dragostea dintâi și că ceva fundamental este greșit cu ei, spre deosebire de alții care se pare că își păstrează temperatura înaltă de la începutul vieții de credință.

După cum, atunci când ne întoarcem la Dumnezeu, Cristos se așază în centrul ființei noastre și începe să guverneze toate lucrurile, tot așa și în același mod trebuie să continuăm viața cu nenumărate decizii de a ne retrage în spate atunci când simțim că vrem să luăm controlul vieților noastre. Eu cred că trebuie să facem acest lucru zilnic și sunt ferm convins că viața creștină nu merge ca pe pilot automat.

Trebuie să conștientizez că am tendința de a mă conduce pe mine însumi, de a face ce vreau eu, că există în mine ceva atât de opus lui Cristos încât trebuie tratat ca dușman de moarte. Dacă dorm în papuci, cum zice vorba din popor, chiar în calitate de creștin, mă pot trezi afundat în noroi pentru că am dormit în timp ce dușmanul lucra în pieptul meu. Nu am încetat să fiu creștin, dar mărturia mea este dezastruoasă, iar părtășia cu Cristos este rece și distantă. Câți dintre noi nu trecem exact prin lucrurile acestea?

Aspectul practic este acesta – este imperios necesar să-mi dau seama în fiecare dimineață că ceva din mine îl iubește pe Cristos și vrea ca El să guverneze toată viața mea, iar altceva dorește exact opusul. Acesta este motivul pentru care simt în inima mea un conflict și motivul pentru care nu experimentez o bucurie pașnică continuă. Având în vedere acest lucru eu trebuie să mă pregătesc și să-mi iau dușmanul în primire nepregătit. De fapt, nici nu poți să-l iei nepregătit pentru că el nu doarme deloc. Mă refer la rămășițele firii tale care uneori par să fie ditamai monstrul.

Am găsit folositor aplicarea continuă și zilnică a lui Romani 6. Începe ziua conștientizând că nu mai deții dreptul legal asupra vieții tale, ci Cristos îl are în mod deplin și desăvârșit, pentru totdeauna. Acest lucru fiind adevărat, predă-te total lui Cristos și predă trupul tău în slujba Lui. Poate părea un exercițiu de grădiniță, dar adevărul este că în afară de păcatele lăuntrice pe celelalte le manifestăm în exterior prin acest trup care nu mai este al nostru, ci este templul Duhului Sfânt.

Ne trezim de atâtea ori fără chef pentru viață și cu atât mai puțin cu chef pentru părtășie și pentru a trăi o viață plină pentru Cristos. Este benefic să ne aducem aminte că pentru noi acest lucru nu mai este opțiune pentru că nu mai suntem ai noștri. Biblia spune că în mod continuu trebuie să ne dăm pe noi înșine lui Dumnezeu. Adevărul că membrele trupului meu trebuie să fie în slujba lui Cristos are un efect puternic asupra duhului minții mele. Problema este că deseori uit si de aceea am nevoie să-mi reamintesc acest lucru.

Dacă mă gândesc la partea aceea stricată din mine, eu omul născut din nou trebuie să recunosc în fiecare zi că Hristos a câștigat deja lupta și a câștigat-o definitiv. Firea nu mai are niciun drept asupra mea, deși în mod uzurpator eu îi facilitez accesul asupra acestui trup care nu mai îmi aparține. Da, viața mea încă este “viața mea” într-un sens. Eu n-am încetat să fiu o persoană distinctă. Și trebuie să o trăiesc pe pământ cu tot ce implică acest lucru. Dar nu mai trăiesc cu mine în centru și nici măcar pentru mine, ci avându-L pe Cristos ca centru gravitațional al tuturor lucrurilor.

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Necesitatea tradițiilor

Avem sau nu avem tradiții? DA

Sunt ele în mod necesar rele? NU

Este foarte interesant modul în care evanghelicii tradiționaliști obiectează față de … tradiție. Eu cred că obiecția este față de tradiția altora. Așa că atunci când auzi pe cineva spunând „noi ne ghidăm după Biblie, nu după tradiție”, el de fapt spune „ne ghidăm după felul în care noi înțelegem Biblia, nu după tradiția altora”.

Dacă duci un evanghelic get beget într-o biserică catolică sau ortodoxă va exclama tot felul de lucruri și va boscorodi nemulțumit că ceea ce se face este foarte tradiționalist, după tipar, fix, nebiblic etc. Sunt în parte de acord. Nici ei nu neagă că lucrurile n-ar fi așa. Doar că ei sunt sinceri și consecvenți.

Cred că există o diferență de esență între tradițiile evanghelice și cele ne-evanghelice prin faptul că cele evanghelice înceacră să aibă în liturghiile lor doar ceea ce este conform Scripturii. Totuși, nicăieri în Scriptură nu spune să avem întâi o oră de rugăciune, apoi o oră de studiu biblic și apoi serviciu divin (forma tipic baptistă). Este o formă liturgică adoptată de nu știu cine, din nu știu ce motive.

Alte biserici au Cina Domnului la început, apoi timp de laudă și închinare și apoi două mesaje din Scriptură. Nicăieri în Biblie nu este prescrisă o asemenea formă liturgică deși este urmată cu strictețe și ferească pe careva să încerce vreo îmbunătățire sau o varietate în organizarea slujbei. Tradiția e pusă pe același piedestal cu Scriptura. Și gândiți-vă că este vorba doar despre o formă, de o ordine. Ce să mai spun dacă cineva ar încerca să altereze lucruri care țin de conținut sau elemente ale închinării? Martiraj!

Ideea e simplă – eu nu spun că formele de mai sus sunt rele, deși cred că unele au nevoie de îmbunătățiri considerabile. Spun doar că sunt tradiții și că ORDINEA liturgică nu este preluată din Scriptură sau cel puțin nu este prescrisă exact undeva în Biblie. Faptul că avem anumite principii după care ne ghidăm în formarea unor forme liturgice, nu voi nega. Dar să nu negăm că noi nu avem tradiții. Le avem.

E interesant fenomenul în bisericile libere, carismatice, independente care obiectează la orice formă liturgică și orice tradiție. Dar chiar și ei au format o tradiție – nu au nici o tradiție decât aceea de-al urma pe „omul lui Dumnezeu” care practic guvernează cum vrea el întâlnirea sub pretextul că el e puțin mai călăuzit decât toți. Și iată cum s-a împământenit altă tradiție.

Eu cred că ar fi bine să depășim conflictul semantic și să trecem la discuții serioase cu privire la logica din spatele unor forme liturgice și principiile după care ne ghidăm în stabilirea unei forme și respingerea altora.

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Reacția bisericii la criză

Biserica, prin influența pe care o are în viața enoriașilor ei, crează un fel de cultură. Există momente cruciale în care ceea ce s-a cultivat iese instant la iveală. Asta a făcut această pandemie când o mare parte din activitatea liturgică a bisericii pare să se fi mutat online. Ce putem spune despre CE FEL de cultură s-a creat în mediul evanghelic românesc? Reacția rapidă, pozitivă, chiar instantă, la mesaje manipulatoare, cu tente conspiraționiste, pseudo-apocaliptice, care induc frică și inflamează isteria religioasă, arată ce există în sufletele acestor oameni.

Problema noastră este că suntem identificați cu cei care sunt cel mai vizualizați. Noi putem spune cât dorim că nu contează ratingul și vizualizările, dar contează. Aici nu este vorba de un concurs al istericilor contra oamenilor așezați, inteligenți, pregătiți și validați. Este vorba despre faptul că există mesaje “creștine” de care ne disociem cu stupefacție, dar cu care suntem asociați instant de către cei “de afară” care sunt fie incapabili, fie dezinteresați, să facă distincții.

Iată unde intervine importanța factorului numeric. Cu cât mai mulți oameni ascultă mesaje creștine dezastruoase, cu atât este mai rău pentru noi. Este o mărturie comună pe care o împărtășim fără să vrem cu ceilalți oameni care se numesc creștini. Nu există om care să fie implicat cât de cât în munca evanghelistică și/sau apologetică și să nu întâmpine problema de a trebui să dea explicații despre creștinismul cu care este asociat.

Nu știu cât de adevărată este această observație – dar (neo)evanghelismul vine la pachet cu un fel de autonomie prost-înțeleasă, un efect de pendul față de clericalismul controlat piramidal. Astfel, ai o sumedenie de profeți auto-proclamați care nu sunt evaluați și nici cercetați de vreun om. Este inevitabil să ai oameni influenți și nu este nimic rău în acest lucru. Dar problema este când membrii bisericilor care ni s-au părut sănătoase pleacă urechea la orice vânt de învățătură.

Soluția, sunt sigur, nu este să facem bășcălie de acești profeți de sezon. Eu tind să cred că există o responsabilitate comună a noastră – aceea de a uceniciza pe termen lung pe cei care ne sunt dați în grijă și astfel se poate combate eficient creștinismul superficial. Trebuie să numim nume și să spunem “așa nu”, dar dacă nu oferim un temei argumentat al evaluării vom pierde masiv. Cât timp vor asculta oamenii doar pentru că cineva ocupă o funcție de autoritate?

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu