O explicație la Romani 9 (J.N. Darby)

Alegere individuală, nu națională

Putem remarca faptul că alegerea, despre care vorbeşte aici apostolul, nu este alegerea naţională, ci tocmai contrariul. Iudeul reclama această alegere naţională, şi apostolul răstoarnă pretenţia lui spunând: Pretindeţi că sunteţi copii, în mod exclusiv copii ai promisiunii, ca sămânţă a lui Avraam; dar este scris: „În Isaac ţi se va numi sămânţa”. Ismaeliţii au aceleaşi drepturi ca şi voi, dacă le aveţi ca urmaşi ai lui Avraam potrivit cărnii. A, spune iudeul, Ismael era un rob, nu un adevărat copil al promisiunii. Fără îndoială, dar faptul că Ismael se trăgea din Avraam după carne, arată că nu copiii cărnii sunt copiii lui Dumnezeu, ci copiii promisiunii; pentru că acest cuvânt este un cuvânt al promisiunii (aşa trebuie citit acest pasaj): „Pe vremea aceasta voi veni şi Sara va avea un fiu”. Şi nu numai atât: când Rebeca era însărcinată de la unul singur, de la Isaac (şi aici titlul de scav nu putea servi ca subrefugiu), înainte să fie născuţi copiii şi înainte ca ei să fi făcut ceva bun sau rău, s-a spus: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”. Dacă iudeul invocă dreptul său de descendenţă potrivit cărnii, trebuie să acorde aceleaşi drepturi edomiţilor, descendenţii lui Esau; dacă nu vrea să consimtă la aceasta, trebuie să accepte suveranitatea alegerii.

Suveranitatea Lui nu se bazează pe faptele sau alegerea omului

În versetul 14, găsim obiecţia obişnuită că dacă este astfel, este nedreptate la Dumnezeu. El răspunde la aceasta şi afirmă această suveranitate citând din Moise: „Mă voi îndura de cine Mă îndur; şi voi avea milă de cine am milă”. Aceasta însemna suveranitate, dar suveranitatea îndurării. Nelegiuirea a dat privilegiul acestor cuvinte aşa cum sunt citate puţin mai jos; pentru că suveranitatea în har şi în milă presupune răul, şi a ierta nu se referă la bine. Într-adevăr, Israel făcuse viţelul de aur, şi Dumnezeu îi ameninţase pe toţi cu nimicirea; dar, la mijlocirea lui Moise, Dumnezeu se retrage în propria Lui suveranitate pentru a cruţa pe unii. Dacă Dumnezeu nu ar fi fost suveran, dacă ar fi lucrat în dreptate, toţi, cu excepţia lui Moise şi Iosua, ar fi fost suprimaţi; dar Dumnezeu era suveran, şi putea să folosească îndurarea, şi a făcut-o. Apostolul trage de aici această concluzie generală: nu este de la omul care vrea sau de la cel care aleargă; ci de la Dumnezeu, care Se îndură; omul nu ajunge la dreptate prin voia sau eforturile sale; ci Dumnezeu Se îndură când omul este nedrept.

Israel şi Faraon erau răi: dreptatea îi condamna pe amândoi; Dumnezeu Se îndură de unul, şi îl împietreşte pe celălalt. Se îndură de cine se îndură, şi împietreşte pe cine vrea, în timp ce simpla dreptate i-ar fi condamnat pe amândoi. Aici este suveranitatea: Dumnezeu se arată nu numai drept – ziua judecăţii o va dovedi – ci arată că este Dumnezeu; aceasta este de o importanţă infinită pentru noi toţi, pentru că altminteri nimeni nu ar fi mântuit.

Sursa

 

 

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s