Controversa Nonlordship Salvation

INTRODUCERE

O parte a evanghelicilor au început să propage doctrina că a te preda lui Hristos nu implică nici un angajament spiritual. Cei care emit această concepție spun că Scriptura promite mântuirea fiecăruia care crede doar adevărurile privitoare la Hristos și viața veșnică. Prin urmare, oridecâteori Scriptura prezintă cerința pocăinței, ei o confundă cu credința, o prezintă doar ca pe o modalitate de a atrage oamenii la mântuire, sau acceptarea simplă a unor adevăruri biblice.

Acest eseu va folosi ca sursă pentru discuția despre “mântuirea prin domnie” două dintre cărțile care au avut influență deosebită în acestă controversă. Una dintre cărți este Evanghelia după Isus, scrisă de John MacArthur iar a doua este Absolutely Free, scrisă de Zane C. Hodge, ele urmând să fie puse în opoziție și analizate.

Doctrina pocăinței a fost una dintre cele mai dezbătute învățături în cadrul acestei controverse iar eseul de față va analiza această particularitate din controversa despre mântuirea prin acceptarea domniei lui Hristos. Disputa despre lordship salvatin nu trebuie minimalizată pentru că ea privește însăși natura Evangheliei iar rezultatele ei influențează puternic lumea evanghelică.

În prima parte a eseului se vor prezenta și analiza argumentele propuse în favoarea concepției ce respinge domnia lui Hristos ca și condiție pentru mântuire. Aceste argumente se axează în principal pe definirea conceptelor cheie.  În a doua parte a eseului, care este cea mai amplă secțiune a eseului, se vor trata diferite texte din Evangheliile după Ioan și Luca pentru a înțelege natura și legătură dintre cele două concepte: credința și pocăința. În ultima parte se dorește prezentarea unei concluzii privitoare la controversa dezbătută în acest eseu dar și răspunsul pe care Biblia îl dă la întrebările despre natura credinței mântuitoare.

  1. ERORI ISTORICE ȘI BIBLICE
  1. Apel la istorie 

Zane Hodge debutează capitolul pocăinței și afirmă că pocăința autentică poate precede salvarea chiar dacă nu ar trebui. Pentru că nu este esențială pentru tranzacția salvării, spune Zane, în nici un sens nu este o condiție pentru tranzacție.

Citându-l pe Calvin, el spune că pocăința și credința sunt lucrări distincte dar Calvin nu s-a oprit aici ci a spus că aceste două lucrări nu pot fi despărțite și cer să fie alăturate printr-o legătură permanentă (Fapte 20:21), pocăința limitată la câteva zile fiind un spirit buimac. Calvin afirmă apoi că pocăința, urmează constant credinței și se naște din ea, uneori identificând-o cu regenerarea, și esența Evangheliei constă din pocăință și iertarea păcatelor iar orice discuție referitoare la credință, ce omite aceste două subiecte, este inutilă. Louis Berkhof, citat la un moment dat de MacArthur precizează că pocăința și credința trebuie privite ca două părți complementare ale aceluiași proces.

Hodges citează apoi prima teză a lui Luther pentru a susține că niciunul din reformatori nu a considerat pocăința ca o condiție pentru salvarea eternă ci că ei au susținut cu fermitate înțelegerea măreață a Reformei în cuvintele sola fide. El afirmă că pocăința nu presupune o schimbare a comportamentului dar Luther spune în a treia teză că pocăința din suflet este nimic și nu este pocăință, dacă nu aduce în afară tot felul de semne de ucidere a trupului.

Zane Hodges scrie că pocăința Noului Testament nu este atașată celor necredincioși sau pentru momentul convertirii ci au fost adresate exclusiv credincioșilor, iar în sprijinul acestei afirmații el enumeră texte ca Apocalipsa 2:5, 16, 3:3 și 2 Corinteni 7:8-9. Însă această concluzie se bazează pe o premisă falsă, pe care mai târziu o respinge și el când vorbește despre chemarea universală la pocăință din Fapte 17:30 și apoi în cazul convertirii lui Corneliu.

    1. Semnificația cuvintelor originale

R. C. Ryrie, spune că pocăința este folosită ca un sinonim pentru credință în Noul Testament, ea și credința sunt două fațete ale unei singuri cerințe pentru mântuire și singura pocăință care salvează pe cineva, oriunde, oricând este o schimbare a mentalității despre Isus Hristos, nu părere de rău și întoarcere de la păcat, acest fel de pocăință fiind cerința pe care o prezintă și Petru în ziua cincizecimii.

Hodges observă că înțelesul cuvântului grecesc metanoia înseamnă schimbarea minții sau literal răzgândire, însă din punct de vedere biblic, semnificația lui nu se oprește aici. După cum este folosit metaonia în Noul Testament, el vorbește întotdeauna despre o schimbare a direcției și în mod concret renunțare la păcat. După cum a folosit Domnul Isus acest cuvânt, pocăința implică o renunțare la vechiul mod de viață și o întoarcere spre Dumnezeu, pentru a obține mântuirea.

Hodges afirmă corect că în Septuaginta, verbul grecesc traduce un cuvânt ebraic care înseamnă a regreta, însă pocăința nu înseamnă doar experimentarea regretului și rușinii din cauza păcatului comis, deși pocăința implica întotdeauna un element de remușcare.

Se observă trei elemente în actul pocăinței așa cum este definită ea în 1 Tesaloniceni 1:9: o întoarcere spre Dumnezeu, o îndepărtare de rău și intenția de a-L sluji pe Dumnezeu. Aspectul cel mai simplu dar și cel mai neglijat este că o adevărată schimbare a felului de a gândi va avea ca rezultat implicit schimbarea comportării.

Există trei termeni în Evanghelie care descrie acest proces al pocăinței. Unul accentuează elementul emotiv al regretului, al mâhnirii legate de viața trăită în păcat și el este metamelomai (Matei 21:29-32). Al doilea termen exprimă o inversare a întregii atitudini a minții și este metanoeo (Matei 12:41, Luca 11:32; 15:7,10). Iar al treilea termen, epistrephomai, denotă o schimbare în conduită înlocuind un scop cu altul (Matei 13:15; Luca 17:4, 22:32). Pocăința nu se limitează la o singură facultate mentală ci ea îl angajează pe om în totalitate, cu intelectul, voința și sentimentele lui.

    1. Sfera de acțiune a pocăinței

Pocăința nu este o simplă activitate mentală așa cum afirmă des susținătorii perspectivei “nonlordship salvation” ci pocăința autentică implică intelectul, sentimentele și voința. 

Din punct de vedere intelectual, pocăința începe cu recunoașterea păcatului, întelegerea propriei păcătoșenii, că păcatul este un afront adus Dumnezeului sfânt și a responsabilității din punct de vedere personal de propria vinovăție. Pocăința trebuie să includă deasemeni o recunoaștere a lui Hristos și a ceea ce este El, precum și dreptul lui de a conduce viața omului.

Din punct de vedere emoțional, pocăința autentică însoțește adesea o copleșitoare stare de remușcare. Remușcarea nu este în sine pocăință (Matei 27:3, 19:22) dar regretul poate duce la pocăință autenică (2 Corinteni 7:10). Această întristare nu se datorează faptului că păcatul comis e deconspirat, și nici măcar din cauza consecințelor ci un fel de chin produs de realizarea faptului că păcatul este o ofensă împotriva lui Dumnezeu În Vechiul Testament pocăința era adesea manifestată prin sac și cenușă, simbolul doliului (Iov 42:6; Ioan 3:5-6).

Volitiv, pocăința implică o schimbare a direcției, o transformare a voinței. Departe de a fi doar o schimbare a felului de a gândi, ea constituie hotărârea de a renunța la neascultarea încăpățânată și predarea voinței lui Hristos.

  1. TEXTE CONTROVERSATE
  1. Pocăința în scrierile lui Luca

Făcând referire, încă de la început, la versetul din Fapte 17:30, în care chemarea la pocăință este clară și incontestabilă, Hodge explică pocăința ca fiind chemarea de a intra într-o relație aromonioasă cu Dumnezeu iar chemarea credinței ca reprezentând chemarea la viața eternă. Această perspectivă marchează un capitol întreg din cartea sa Absolutely Free și este cheia de interpretare pentru toate celelalte texte pe care le ia în discuția despre pocăință.

Hodge, pentru a-și susține teoria, ar trebui să admită că atenienii îl cunoșteau deja pe Dumnezeu dar că nu erau într-o relație bună cu El, ceea ce este total eronat. Apostolul Pavel arată atenienilor ignoranța vinovată în care se aflau și că toate actele lor de pietate au fost în van, după care face o paralelă cu Fapte 14:16 dar și către învățătura din Romani 3:25 în care arată iertarea pe care Dumnezeu a oferit-o, pentru trecut (ceea nu înseamnă că Dumnezeu nu îi va pedepsi) prin Hristos care este revelația completă a divinității și care făcea acum ignoranța nescuzabilă; de aceea el cheamă la o pocăință universală de falsa concepție despre Dumnezeu și îmbrățișarea adevăratei cunoașteri disponibilă acum în Evanghelie, pentru a scăpa de judecata universală, dreaptă și definitivă.

Din cele 60 de apariții ale cuvântului pocăință din Noul Testament, 25 sunt în scrierile lui Luca. Hodges susține că Domnul Isus, atunci când se află în disputa cu Fariseii (Luca 5:30), declară că El a venit să aducă sănătate spirituală celor ce sunt bolnavi datorită păcatului și că a venit pentru a invita păcătoșii la banchetul pocăinței, însă el nu discută despre faptul că Matei, cel despre care este vorba în acest pasaj, trebuie să fi fost pătruns de multe remușcări datorită păcatului. Acest lucru este dovedit de faptul că a renunțat la tot ce avea (Luca 5:28) iar aici se includea cariera care i-a adus bogăție până atunci, dar și însușirea cerințelor riguroase pe care Isus le impunea ucenicilor Săi (Matei 8:18-22). Prietenii păcătoși ai lui Levi, erau la masă cu El pentru că doreau să scape de povara păcatului, ca și Levi. Acest pasaj nu arată că pocăința înseamnă doar sănătate spirituală ci o întoarcere drastică către Dumnezeu și renunțare definitivă la păcat.

Apoi când prezintă pilda fiului risipitor, Hodges, afirmă că dragostea Tatălui pentru fiu nu era condiționată de nici un fel de angajamente pentru slujire iar istorisirea nu este despre salvare ci despre cum un tată și fiu, care au fost separați, sunt aduși în părtășie iar pocăința este vorba despre restaurarea părtășiei cu Tatăl chiar și când păcătosul este un creștin. Hodges afirmă nefondat că pilda fiului risipitor este o istorie care se repetă din nou și din nou în fiecare viață de creștin pentru că nicăieri în pildă nu se spune că plecarea risipitoare a fiului și primirea cu brațele deschise a fiului risipitor ar fi fost un ciclu care s-a repetat sau care a fost posibil să se repete.

Natura credinței mântuitoare este descrisă foarte bine în întoarcerea fiului risipitor care împins de disperare, sesizează nevoia personală, își recunoaște greșeala, vinovăția, este gata să mărturisească și facă orice i se va cere cu o absolută supunere și predare necondiționată față de tatăl său. Pocăința pe care Hodge o vede nenecesară, a însemnat întoarcerea din păcat acasă la tatăl său, spre deosebire de alții care doar vorbesc (Matei 21:28-32).

Când descrie întoarcerea lui Corneliu, Hodges spune în mod eronat că sutașul se pocăise deja, schimbându-și prin ea direcția spre Dumnezeu, dar neprimind mântuirea datorită acesteia. Concluzia din definiția pe care o dă Hodge pocăinței este că cineva poate avea armonie cu Dumnezeu fără să fie salvat. Viața primită în urma pocăinței (Fapte 11:18), spune el, nu este viața eternă ci este viața despre care vorbește Pavel (Romani 8:13) și Tatăl în dreptul fiului risipitor (Luca 15:32), însă el este incosecvent, superficial și neatent în afirmațiile sale pentru că același cuvânt grecesc folosit în Fapte 11 și Luca 15 este folosit și în Ioan 4:14 (zoen) și Apocalipsa 22:17 (zoes), texte citate de el și în care este de acord că este vorba despre viața eternă.

Mai mult comentatorii arată că „temătorii de Dumnezeu” erau păgâni, acceptați în anumite condiții și la sinagogă, dar care nu erau gata să se convertească în totalitate la iudaism fiind doar atrași de închinarea simplă monoteistă a evreilor. Ceea ce Petru nu spune aici este că oricine se teme de Dumnezeu, de oriunde ar fi, este justificat ci că acești oameni sinceri, temători de Dumnezeu, drepți, sinceri și generoși încă au nevoie să audă Evanghelia, să se pocăiască (11:18) și să creadă în Isus (15:7). Doar atunci Dumnezeu în harul Său (15:11) îi salvează (11:14, 15:11), le dă iertarea de păcate (10:43), darul Duhului ( 10:45, 15:8), viața (11:18) și le purifică viața prin credință (15:9). Incidentul de aici arată că pocăința este darul lui Dumnezeu și că El nu arată favoritisme (10:34; 20:21; 26:20).

Când Hodges amintește despre convertirea temnicerului din Filipi el scrie că nu există nici măcar un cuvânt sau o silabă despre pocăință ci doar despre credință iar învățătorii care susțin “lordship salvation” încearcă să extragă din implicații ceva ce nu există acolo. Chafer spune că acest eveniment lasă dovezi incontestabile prin care se clarifică că Noul Testament nu le impune celor nemântuiți pocăința ca o condiție a mântuirii. 

Însă faptul că pocăința nu se regăsește în unele texte prin termeni utilizați de obicei pentru a descrie pocăința, aceasta nu presupune că ea nu poate fi dedusă după semnele ei obișnuite observate în textele care vorbesc specific despre ea. Ne este imposibil să fim consecvenți metodologiei lui Hodge și să presupunem că și temnicerului din Filipi îi lipsea doar o părtășie armonioasă cu Dumnezeu. Putem fi siguri că temnicerul din Filipi, care nu mai era pus în postura de a-și pierde viața, nu dorea doar pacea minții, eliberare de frică și siguranță, ci dorea mântuirea în cel mai profund sens religios, cutremurul fiind doar o cale prin care atenția i-a fost arestată pentru ascultarea Evangheliei. Noua lor credință, datorită condițiilor păgâne din care veneau, avea o dimensiune dublă – credința în Hristos și credința în Dumnezeu ca singurul Dumnezeu adevărat. Pavel și Sila îi prezintă Evanghelia arătându-i nevoia de a se supune domniei lui Hristos pentru a fi mântuit (10:31), în spatele acestei afirmații aflându-se vechea mărturisire creștină “Isus este Domnul”.

    1. Pocăința în Evanghelia după Ioan

Hodges observă adevărul izbitor că termenul pocăință este total absent și evitat în Evanghelia lui Ioan cu toate că ar fi putut fi introdusă foarte ușor, mai ales că Evanghelia este scrisă de Ioan care se presupune că a fost ucenicul lui Ioan Botezătorul, cel care promovase botezul pocăinței, dar și pentru faptul că Ioan scrie această Evanghelie pentru a arăta calea spre mântuire (Ioan 20:30-31). El consideră acest adevăr sunetul morții pentru cei care învață “lordship salvation”.

Hodges prezintă istorisirea cu omul născut orb și arată că în tot pasajul nu se discută deloc despre pocăință ci doar despre credință iar Dumnezeu a folosit aici bunătatea pentru a-l atrage pe acest om (Ioan 9:35-36) dar el evită să comenteze supunerea orbului față de porunca lui Hristos care presupunea rușinea de a merge cu ochii unși prin Ierusalim dar faptul că orbul îi ia apărarea lui Hristos, cu devotament deplin, în fața Fariseilor chiar cu prețul de a fi excomunicat din sinagogă. Acest pasaj învață, natura credinței salvatoare, și că nu o lecție de teologie produce transformarea ci un miracol de har divin întrucât martorii oculari ai minunii nu au ajuns la credință ci la o împietrire profundă. În pofida sincerității sale orbul nu ajunge să creadă datorită minunii ci pentru că a fost căutat de Isus, care i-a deschis ochii spirituali (Matei 16:15-16) iar prima reacție a lui a fost să-L recunoască pe Isus ca Domn și să i se închine.

Hodges afirmă în continuare că Dumnezeu folosește insatisfacția interioară ca în cazul femeii din Sihar (Ioan 4:17-18) unde nu se pomenește deloc pocăința, ca o altă modalitate de a atrage oamenii la mântuirea care este doar prin credință. În altă parte el spune că oferta lui Hristos către femeia aceasta a fost simplă și directă (v.10), ea trebuia doar să ceară iar Isus nu încearcă să obțină o promisiune a corectării vieții ei imorale pentru că altfel aceasta ar fi fost o evanghelie falsă. Texte precum Matei 20:22 și Ioan 18:11 arată că verbul a bea este folosit pentru totală conformare și predare nu doar cu sensul de a însuși ceva iar definirea credinței pe baza unei metafore este o selectivitate nefondată G. Campbell Morgan observă cum chemarea bărbatului femeii cere o cercetare morală și corectare iar în versetul 19 ea își mărturisește păcatul fiind de acord cu ceea ce s-a spus despre ea în v.17-18. Hodges nu observă că Isus își descoperă identitatea femeii,  îi reamintește de viața ei imorală și apoi ea trăiește o schimbare drastică a vieții. Faptul că femeia își abandonează cu bucurie ocupația și merge și mărturisește cu impact oamenilor din cetate, dovedește calitatea ei de nouă credincioasă.

Hodges spune că pocăința este absentă chiar și în cazul lui Nicodim. Isus vorbește despre mântuire ca la o privire simplă cu credință în urma căreia putea să întâlnească darul necondițonat ce putea fi primit de oricine dorește.

Privind atent la acest text putem vedea că Hristos s-a ferit să dea răspunsuri superficiale, simpliste sau repezite și a refuzat să dea cuiva speranțe deșarte. Întotdeauna a demascat motivațiile greșite ale oamenilor și a arătat pericolul credinței false sau al predării superficiale. Nicodim începe conversația cu o mărturisire de credință entuziastă și pozitivă căreia Domnului Isus îi răspunde tranșant explicându-i inutilitatea religiei sale și cerându-i să renunțe la tot ce a îmbrățișat înainte (v.5), apoi îl mustră cu blândețe pentru că nu înțelegea Scripturile care vorbeau despre aceeași cale simplă a mântuirii prin har (v.10), după care îi demontează mărturisirea de credință arătându-i necredința ascunsă (v.11-12). Mântuirea, departe de a fi o imagine care ilustrează ușurătatea credinței, stabilește o condiție costisitoare pentru mântuire: recunoașterea faptului că a fost mușcat de șarpele Satan, identificarea cu israeliții răzvrătiți și întoarcerea către El pentru mântuire prin pocăință. Versetele 20-21 din același context, pe care Hodges le evită, arată că o credință de pe buze, care continuă cu trăirea în păcat, este inutilă. Berkhof distingea trei elemente ale credinței autentice: un element intelectual (notitia), care este înțelegerea adevărului; un element emoțional (assensus), care este convingerea cu privire la adevăr și afirmarea acestuia; dar și un element volitiv (fiducia) care este hotărârea credinței de a asculta de adevăr.

Se observă în Evanghelia după Ioan că natura credinței salvatoare înseamnă mult mai mult decât un asentiment mental. Venirea la Hristos este una din modurile în care Ioan descrie credința (Ioan 6:35) și înainte ca cineva să vină la credință există o profundă transformare ce aduce dragostea pentru lumina pe care mai înainte o ura (Ioan 3:19-21) așadar dragostea face parte din natura credinței mântuitoare. Salvarea prin credință este privită ca apa care satisface cele mai profunde dorințe ale inimii (Ioan 4:14), este puterea de înlocuire a păcatului cu o nouă afecțiune. Credința are o natură care exclude robia față de aplauze (Ioan 5:41-44). Credința este un fruct al lucrării lui Dumnezeu în inima omului și care răsare dintr-o inimă regenerată și atrasă la Hristos (Ioan 8:45-47). Domnul Isus arată că cineva nu devine al lui crezând ci credința are o așa natură încât produce urmarea (Ioan 10:25-28). Credința care este fără rodul renunțării la viața proprie nu este credința care moștenește viața veșnică (Ioan 12:25). Credința fără roadă nu este o credință mântuitoare (Ioan 15:22). Este un argument slab presupoziția că lipsa cuvântului pocăință din Evanghelia după Ioan arată neimportanța acesteia. Aspectele credinței mântuitoare, la Ioan, sunt paralele cu caracteristicile pocăinței regăsite în celelalte scrieri ale Noului Testament.

    1. Alte texte despre pocăință

Hodges presupune că Ioan Botezătorul predica botezul pocăinței, adică restaurearea armoniei în relația cu Dumnezeu, unui popor deja mântuit, iar judecata despre care el vorbea era o profețire a dezastrului din anul 70 nu judecata eternă. Hodges afirmă că Isus, deasemeni, vorbea despre judecata fizică (Luca 13:3,5). În primul rând paralela dintre aceste două texte nu are nici o bază. În al doilea rând, textele propuse de Hodge nu ne sugerează în nici un fel că Ioan și Domnul Isus profețeau dezastrul din anul 70. Exegeții spun că în textul din Luca 13 Domnul Isus subliniază faptul că ascultătorii erau la fel de vinovați ca cei ce muriseră în acel accident, că pocăința este urgentă – folosind un aorist care sugerează o singură acțiune decisivă, și că judecata va veni peste oricine indiferent de origine. În al treilea rând cuvântul grecesc (apollumi) este folosit tot de Luca referindu-se la a fi ruinat (Luca 15:24) iar de alți autori cu sensul de pierdere (Romani 14:15; Matei 10:39; 2 Ioan 8) și nu doar cu sensul de moarte fizică. Trei referiri ale judecății lui Dumnezeu sunt identificate în lucrările lui Luca (istoria umană, după moarte, judecata finală), însă viitoarea distrugere a Ierusalimului nu este anticipată neapărat aici ci accentul este pus pe iminența judecății.

Privind în Evanghelia după Luca se pot face câteva observații foarte importante despre lucrarea lui Ioan Botezătorul. Luca spune că Ioan propovăduia botezul pocăinței (3:3) iar în profeția lui Zaharia despre fiul său, (Luca 1:16-17),  repetiția verbului întoarce evidențiază natura pocăinței care reprezintă întoarcerea direcției vieții și a afecțiunilor inimilor, iar seriozitatea întoarcerii lor, de care era legată promisiunea iertării păcatelor, era dovedită de acceptarea botezului.

După ce Luca prezintă propovăduirea lui Ioan afirmă că rezultatul ei va fi mântuirea. Acest substantiv grecesc (mântuirea) se găsește doar aici, în Luca 2:30 și Fapte 28:28 făcând referire, în toate cazurile, că salvarea este disponibilă pentru neamuri, la fel de bine ca și pentru evrei.  Deasemeni, noroadele au interpretat conceptul pocăinței ca fiind o acțiune practică ce implica deciziile, hotărârile și faptele lor (Luca 4:10, 12, 14). 

Numindu-i pui de năpârci, Ioan nu sugerează deloc, așa cum Hodge o face, că ascultătorii săi ar fi fost mântuiți, ci îi mustră și acuză că nu sunt fiii lui Avraam, așa cum declarau despre ei, ci că sunt progeniturile năpârcilor, trăind sub influența lor, împărtășind natura și caracteristicile viperelor: otravă, ostilitate față de viață și răutate. Relația dintre șarpe și diavol este sugestivă (Apocalipsa 12:9) iar Ioan îi identifică cu instrumentele lui (Ioan 8:44) acuzându-i de înșelătorie.

  1. RELAȚIA CREDINȚĂ – POCĂINȚĂ

Perspectiva mântuirii, nonlordship salvation, învață că poate exista o credință moartă care nu va rezulta în pedeapsă eternă ci va costa, cel mult, viața pământească. Ea promovează îndreptățirea fără sfințire iar impactul ei asupra Bisericii a fost catastrofal.

Adevărata credință include pocăința, este întotdeauna supusă și nu poate fi privită niciodată ca fiind pasivă. Scriptura adesea echivalează credința cu ascultarea (Ioan 3:36; Romani 1:5; 16:26; 2 Tesaloniceni 1:8) așadar credința și lucrarea nu sunt incompatibile (Ioan 6:29) iar mântuirea prin credință nu elimină faptele în sine. Ea exclude doar faptele care reprezintă numai rezultatul eforturilor omenești (Efeseni 2:8).

Întrebarea nu este dacă mântuirea este prin credință ci care este natura credinței. Credința nu este doar o aprobare mentală a unor fapte ci este o întoarcere a inimii către Hristos pentru ceea ce este. Pocăința este o parte integrală a credinței mântuitoare; ea include schimbarea minții dar este mai mult decât atât, este o întoarcere de la păcat spre Hristos cu scopul de a-L sluji.

A doua întrebare care trebuie pusă este: În cine avem credință? Trebuie să se înțeleagă că nimeni nu Îl face pe Hristos Domn pentru că El este Domn! Există texte clare în Scriptură care arată că nu există decât mântuirea care se primește prin recunoașterea lui Isus ca Domn suveran iar aceasta nu înseamnă mântuire prin fapte ci înseamnă simplu că noi știm în cine ne încredem. Biblia punctează necesitatea cedării prin pocăință în fața lui Hristos ca Domn pentru a moșteni viața veșnică (Luca 3:3,8; 5:32; 13:1-3; 15:7; 24:46-47; Fapte 2:38; 5:31; 11:18; 20:21) și nicăieri în Biblie nu putem găsi o sugerare a faptului că există creștini care nu acceptă domnia lui Isus Hristos, chiar dacă nu înțeleg în totalitate implicațiile ei (Fapte 2:36; Filipeni 2:11; Romani 8:39, 6:23, 10:9,13, 14:7-8;).

CONCLUZII

Susținătorii concepțiilor nonlordship salvation definesc pocăința așa cum nu a mai făcut-o nimeni, niciodată, în istoria doctrinelor creștine: ea poate fi un act întâlnit înainte de experiența salvării, după sau poate niciodată.

Pocăința, asemenea fiecărui element al răscumpărarii este un dar suveran și singular al lui Dumnezeu,  (Fapte 11:18; 2 Cor. 7:10; 2 Timotei 2:25-26), așadar ea nu poate fi considerată un merit al omului iar rezultate care acompaniază credința salvatoare nu trebuie înțelese ca și condiții pentru mântuire.

Pocăința este diferită de credință dar ea este inclusă de cea din urmă întotdeauna, pe tot parcursul vieții unui credincios. Pocăința nu are loc într-o clipă și nici măcar într-un an ci este o bătălie care se va termina doar la moarte, ea fiind dovada faptului că suntem în Hristos.

Biblia afirmă că mântuirea este doar prin credință însă este o premisă falsă concepția potrivit căreia credința este doar un asentiment mental sau o convingere interioară cu toate că ea include întoteauna aceste element. Pocăința este și un asentiment mental dar ea rezultă în acțiuni care reflectă acea convingere.

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s