Pierderea credinței în 1 Timotei

RĂTĂCIREA DOCTRINARĂ – 1 TIMOTEI 1:3-7

Nu este totuna dacă avem siguranță pentru mântuirea noastră sau nu. Scriptura vorbește, fără dubii, despre căderea de la credință. Din păcate, autorii care au tradus Scripturile au folosit expresii similare pentru ceea ce în limba originală este diferit.

Expresia la care doresc să privim este s-au depărtat de aceste lucruri (gr. astocheó) care apare doar în epistolele către Timotei (în 1 Tim. 1:6, 6:21 și 2 Timotei 2:18). Termenul care dublează descrierea rătăcirii acestor oameni este au rătăcit care apare în 1 Timotei 5:15, 6:20 și 2 Timotei 4:4.

Ideea care ne preocupă este dacă acești oameni au fost mântuiți și au pierdut mântuirea. A încerca să răspundem la această dilemă nu este neapărat un demers biblic pentru că Biblia nu vorbește nicăieri despre pierderea mântuirii (care este lucrarea lui Dumnezeu), ci doar despre rătăcirea de la credință (care este aspectul subiectiv uman).

Mai mult, Biblia nu ne detaliază niciunde că acești oameni ar fi fost mântuiți, ci pur și simplu vorbește despre rătăcirea lor. Așadar, este posibil să căutăm răspunsuri acolo unde nu le putem găsi.

În al treilea rând, este puțin probabil că cineva ar putea să ne arate din acest pasaj că intenția și scopul autorului ar fi să ne lămurească doctrina mântuirii.

Totuși, ce ne spune Scriptura despre acești oameni așa încât să înțelegem că mântuirea este sigură?

(1) Acești oameni predicau altă învățătură (v.3) basme și înșirări de neamuri fără sfârșit (v.4), s-au apucat de flecării (v.6), ei doreau să fie învățători ai Legii fără să știe ce spun și ce urmăresc (v.7). Înțelegem ușor că avem de-a face cu iudaizatori, evrei care propovăduiau ținerea Legii ca mijloc de îndreptățire înaintea lui Dumnezeu. Învățătura lor nu era cu privire la un aspect secundar din crezul creștin, ci chiar cu privire la Evanghelie. Pavel îi numește pe acești oameni frați falși (Galateni 2:4).

(2) Este evident că problema acestor oameni era una de credință creștină, teoretică, doctrinară. Dar nu era o problemă oarecare, ci cu privire la învățătura despre Evanghelie, adică învățătura esențială din creștinism. Toate expresiile ne arată că avem de-a face cu o rătăcire doctrinară. Discuția este despre învățătură.

(3) Pavel face un contrast între ceea ce genera învățătura falsă: certuri de cuvinte și cum se face lucrarea lui Dumnezeu – prin credință. Așadar, învățătura falsă bloca progresul lucrării lui Dumnezeu. Contextul așadar este despre învățătură și slujire. Textul nu ne spune la acest punct dacă acești oameni erau sau nu mântuiți, ci care erau rezultatele învățăturii lor.

(4) Termenul certuri mai apare și în Fapte 15:2 în același context al promovării învățăturilor iudaizatorilor: „făcându-se tulburare și nu puțină discuție (termenul este „neînțelegeri”) din partea lui Pavel și a lui Barnaba împotriva lor”. Cine spune că susținerea unei forme de legalism datorită reflexelor firești sau ale vechii religii (în cazul lor iudaismul) înseamnă pierderea mântuirii îi acuză pe apostoli de inconștiență, indisciplină și părtășie cu ereticii.

(5) Acești oameni s-au depărtat de aceste trei lucruri: inima curată, cugetul bun și credința neprefăcută. Întrebarea care se pune este aceasta: poate fi un om creștin fără inima curată, cugetul bun și credința neprefăcută? Evident că nu. Dar rămâne întrebarea: oare nu cumva acești oameni au avut aceste lucruri dar le-au părăsit sau pierdut după o perioadă de timp?

(6) Termenul s-au depărtat înseamnă a nu nimeri ținta (gr. astocheó). Așadar, sub nici o formă acești oameni nu au pierdut ceva, ci n-au reușit să ajungă la aceste lucruri care descriu în mod esențial viața unui creștin. Pavel nu spune că au pierdut credința neprefăcută, că au fost spălați de sângele lui Hristos în conștiința lor și că ar fi avut o inimă curată.

(7) Termenul alătura rătăcit înseamnă a se întoarce spre și descrie specific întoarcerea acestor oameni spre flecării. Textul nu ne spune că s-au întors spre păcat sau că s-au întors de la credința mântuitoare în Domnul Isus, ci că s-au întors spre vorbiri goale și flecării (v.6).

(8) Contrastul în acest pasaj se face între învățătura biblică și altă învățătură. Tema este clară. Textul vorbește despre învățături puse în contrast, cea adevărată și cea falsă, nu despre credința mântuitoare pusă în contrast cu cea falsă. Există o implicație a faptului că cineva nu susține adevărata Evanghelie: dacă o face constant înseamnă că nu are adevărata credință mântuitoare, nici crezul apostolic, nu poate ajunge pe calea aceasta la o credință mântuitoare și nici să promoveze lucrarea lui Dumnezeu.

(9) Pavel continuă să afirme că acești oameni nu știau ce spun și ce afirmă cu tărie (v.7). El nu spune că problema lor ar fi mântuirea. Eu nu spun că ei ar fi fost mântuiți, ci doar că Pavel nu identifică că aceasta ar fi problema lor: lipsa mântuirii sau pierderea mântuirii.

RESPINGEREA CUGETULUI CURAT – 1 TIMOTEI 1:18-20

Tema pasajului este lupta cea bună. Pavel îl sfătuiește pe Timotei să lupte lupta cea bună (v.18) având ca sprijin prorociile făcute mai înainte despre el. Esența acestei lupte era să păstreze credința și un cuget curat (v.19). Această cerință era necesară și pentru slujitorii diaconi (3:9).

Pavel face o descriere și o avertizare în acest context – unii au pierdut cugetul curat și au căzut din credință (v.19). Mai mult, Pavel a dat pe mâna Satanei pe asemenea oameni (v.20). Motivul acestei disciplinări este faptul că aceștia au batjocorit/hulit (v.20b).

Siguranța mântuirii este un lucru important pentru fiecare credincios. Nu este totuna dacă trăim în nesiguranță sau certitudine. Dumnezeu dorește ca fiecare credincios să fie stabil în credința sa. Totuși, avem aceste pasaje atât de drastice care nu trebuie tratate cu ușurătate. Pavel dorește ca Timotei să simtă toată forța avertizării. Totuși, aceste avertizări nu sunt incompatibile cu siguranța mântuirii, ci dimpotrivă oferă o temelie mai puternică.

Trebuie să avem grijă atunci când citim aceste pasaje să nu facem câteva greșeli foarte întâlnite. În primul rând, să nu căutăm în aceste pasaje ceea ce nu a fost niciodată intenționat de Duhul Sfânt. Pasajele care vorbesc despre doctrina mântuirii abundă în Scriptură și ele niciunde nu lasă de înțeles că ea s-ar putea pierde. Acest pasaj nu este despre doctrina mântuirii și de aceea să fim înceți la a formula aspecte doctrinare despre mântuire. În al doilea rând, să avem grijă să nu facem doctrină pe exemple. Doctrina se formulează din pasajele doctrinare intenționate să lămurească un anumit subiect, nu din pasajele narative, ca acesta.

(1) Prima acuzație adusă acestor oameni este că au respins “cugetul curat”. Noi știm că cugetul este curățit doar prin sângele Domnului Isus (Evrei 9.14). Totuși, nu știm dacă acești oameni au respins curăția inițială (regenerarea) sau o curățire ulterioară care este parte din procesul sfințirii.

Când vorbesc despre respingerea curățirii inițiale mă refer la respingerea Evangheliei care duce la nașterea din nou și sub nici o formă nu mă refer la pierderea nașterii din nou, despre care nu găsim nimic în Biblie.

Mai mult, termenul pierdut se referă la a respinge în mod voluntar, la a da la o parte. Este o respingere, nu o pierdere – cum ar lăsa de înțeles traducerea noastră, de parcă ar avea loc involuntar prin neveghere. Termenul este folosit în Biblie referindu-se și la o respingere a unui lucru care nu ți-a aparținut (Fapte 7:27, 39; 13:46). Pavel nu spune că acești oameni au pierdut total credința creștină sau cugetul regenerat.

(2) Pavel a mai vorbit odată despre credință în legătură cu cugetul când s-a referit la iudaizatorii care predicau Legea, nu Evanghelia (v.6). Se pare că situația acestor oameni era la fel de serioasă ca cea anterioară. Ambele au elemente comune și sunt prezentate în termeni foarte gravi și dramatici. Cel mai probabil se descrie următoarea situație: datorită unor păcate, acești oameni și-au modificat credința, convingerile creștine.

Credința, în contextul cărții 1 Timotei înseamnă în cele mai multe cazuri „învățătura creștină” deoarece Pavel este foarte mult preocupat în acest capitol de învățătorii falși care se perindau prin Biserici și renunțaseră la unele din învățăturile creștinismului sau mai bine zis promovau o monstruozitate doctrinară adică o combinație între Evanghelie și mântuirea bazată pe fapte. Textul este o continuare a contestării învățăturii legalismului promovat în biserica din Efes. Deci nu se are în vedere conceptul „credinței personale mântuitoare în Domnul Isus” ci credința ca și doctrină sau învățătură creștină.

Textul nu ne spune niciunde la care învățătură specifică au renunțat acești oameni. Oricum, renunțarea la orice articol de credință este grav. Nu este puțin important dacă facem acest lucru. Deodată ce acești oameni au răstălmăcit acea învățătură înseamnă că a pierdut „credința” (învățătura, doctrina) cu privire la domeniul sau păcatul respectiv.

(3) Rezultatul părăsirii cugetului bun și credinței este naufragierea de la credință. Expresia au căzut din credință înseamnă (gr. nauageó) a naufragia (mai apare doar în 2 Cor. 11:25). Bineînțeles, aici se referă la o naufragiere metaforică, spirituală, de la credința creștină.

Credința aici are sensul de învățătură creștină. Aflăm un lucru foarte important – când pierdem curăția conștiinței avem doar două opțiuni – fie ne mărturisim păcatul, fie modificăm o doctrină creștină legată de acel lucru.

Așadar, aici este vorba despre pătarea conștiinței ceea ce ni se întâmplă tuturora dintre noi atunci când păcătuim. Aici nu este un caz excepțional, ci unul des întâlnit în viețile tuturor credincioșilor. Asta nu înseamnă deloc pierderea mântuirii, ci doar necesitatea pocăinței. Problema se pune cu ceea ce faci după ce conștiința a fost pătată.

Să nu privim la acest pasaj ca și cum ar fi ceva foarte îndepărtat de ceea ce experimentăm fiecare dintre noi. Vai nouă dacă facem așa ceva. Fiecare dintre noi ne pătăm conștiința prin păcat. Să avem așadar mare grijă cu privire la direcția în care o luăm.

(4) Darea pe mâna lui Satan era o disciplinare apostolică în vederea restaurării (1 Cor. 5:5). Această disciplinare însemna cel mai probabil excludere din părtășia creștină și o pedeapsă fizică foarte grea provocată de satan. Scoaterea din teritoriul spiritual al adunării înseamnă intrarea pe teritoriul diavolului. Totuși, dacă cineva este creștin când suferă acest tip de disciplină, diavolul nu-i poate atinge sufletul, ci doar trupul. Atingerea trupului va duce la pocăință.

Disciplinarea corectivă nu este aplicată celor necredincioși, ci celor credincioși. Totuși, această disciplinare poate fi aplicată oricărui membru din adunare pentru a se dovedi dacă este sau nu credincios adevărat. Deși această disciplinare nu arată neapărat că cineva este copilul Domnului, totuși, cu siguranță, rezultatul ei o va confirma. Cel regenerat se va corecta și se va pocăi.

Dacă acești oameni erau sau nu creștini nu putem ști sigur dar știm sigur că a fi copiii Domnului sau a fi parte din comunitatea celor credincioși aduce cu sine responsabilități foarte importante și pericolul disciplinărilor foarte dure în cazul părăsirii cugetului curat și al învățăturilor creștine. Acest lucru nu poate rămâne fără repercursiuni grave.

Boala fizică este deseori o pedeapsă pentru păcat (1 Corinteni 11:30; Fapte 5:5,9; Iacov; Evrei 5.14-15; 10.28-29) și în același timp diavolul este văzut ca un agent al bolilor fizice. Așadar, Dumnezeu se folosește de diavol pentru a-și pedepsi copiii în trup spre vindecarea sufletelor lor. Aici se vede o conexie profundă între trup și suflet. Dumnezeu atinge trupul pentru ca să vindece sufletul.

(5) Termenul învețe (gr. paideuó) este folosit pentru disciplina aplicată de Domnul (1 Cor. 11:32; Tit. 2:12, Evrei 12:6, 7, 10; Apocalipsa 3:19) sau învățătura dată de slujitori în vederea pocăinței (2 Tim. 2:25). Înțelegem că acești oameni se aflau sub disciplinarea Domnului și asta poate fi un semn că ei erau copiii lui Dumnezeu aflați într-o rătăcire foarte gravă din care apostolul Pavel dorea să-i scoată folosind una dintre cele mai dure metode ale harului – disciplinarea prin excludere și pedeapsă în trup.

Pavel nu se referă aici la renaștere din nou sau remântuire pentru că nu este cazul despre așa ceva. O asemenea doctrină aberantă lipsește din Biblie. Există însă posibilitatea de a „învăța” din nou credința (acel articol doctrinar pe care l-am răstălmăcit) pe care am lepădat-o și renunțarea la păcatul care ne-a împins să facem acest lucru.

(6) Explicația anterioară (a naufragiului doctrinar datorat pierderii curăției conștiinței) este completată de o cerință adresată celor care dețineau funcția de prezbiteri „păstrând taina credinței într-o conștiință curată.” Motivul este acesta: dacă conștiința nu e bună omul va fi ispitit, conștient sau nu, să modifice articole doctrinare.

Naufragiul sau „căderea din credință” înseamnă naufragiu doctrinar, cădere doctrinară. Biblia nu vorbește despre „căderea din credința în Domnul Isus”, ci căderea din doctrina schimbată datorită unui păcat săvârșit.

(7) În această ispită sunt atrași de cele mai multe ori învățătorii și păstorii bisericilor întrucât ei stau în fruntea turmei și au putere de otrăvire a întregii turme. Așadar, odată ce conștiința se înnegrește cu păcat ești foarte repede ispitit să-ți schimbi teologia.

Este ilegitim să folosești acest text pentru a manipula credincioșii că-și pot pierde credința deodată ce apostolul Pavel îi scrie unui păstor avertizându-l de acest pericol și dând exemplu tot niște învățători din biserică. Oamenii care pot „cădea din credință” (doctrinar) sunt oamenii care predică și se ocupă în mod special cu ele iar aceștia sunt învățătorii.

LEPĂDAREA DE CREDINȚĂ SPRE ÎNVĂȚĂTURILE DRACILOR – 1 TIMOTEI 4:1-3

 

1.Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, 2. abătuţi de făţărnicia unor oameni cari vorbesc minciuni, însemnaţi cu ferul roş în însuş cugetul lor. 3. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor, pe cari Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţămiri de către ceice cred şi cunosc adevărul. 4. Căci orice făptură a lui Dumnezeu este bună: şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţămiri; 5. pentrucă este sfinţit prin Cuvîntul lui Dumnezeu şi prin rugăciune. 6. Dacă vei pune în mintea fraţilor aceste lucruri, vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus, fiindcă te hrăneşti cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături, pe care ai urmat-o pînă acum.

Acesta este unul dintre cele mai dure pasaje din Scriptură pentru că ne descrie niște oameni care s-au lepădat de credință și s-au alipit de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor (v.1). Cu greu am putea găsi un limbaj mai acid pe paginile Scripturii.

Pasajul este o avertizare foarte serioasă împotriva aderării la diverse forme de ascetism, sub o etichetă a smereniei, sfințeniei și spiritualității. Pavel este foarte vehement în demontarea unei asemenea pretenții.

Mulți oameni au folosit fără discernământ acest pasaj pentru a argumenta că mântuirea se pierde sau că, cel puțin, credința în Domnul Isus, credința mântuitoare, poate fi părăsită. Intenționez să dovedesc că o asemenea folosire a Scripturii este dăunătoare și nu are nici un sprijin textual.

ÎNȘELAȚII

(1) Pasajul este important și pentru că ne arată cum trebuie interpretat limbajul biblic. Acesta este fluid și are o semantică largă. Limbajul biblic nu este fix, mecanic și rigid. El trebuie interpretat în context. În pasajul nostru deși avem o declarație generală care indică lepădarea de credință, vedem imediat că oamenii despre care vorbește apostolul au respins un articol specific de credință creștină (libertatea consumării căsătoriei și a bucatelor). Probabil că motivul pentru care apostolul vorbește despre lepădarea de credință la modul general este datorită faptului că această doctrină este foarte importantă în Scriptură.

(2) În acest context este important să precizăm două semnificații ale termenului credină: (a) credință mântuitoare în Domnul Isus și (b) articol de credință creștină sau corp doctrinar de credințe creștine. În acest pasaj avem de-a face cu al doilea sens. Este important în cazul acesta să nu începem speculații fără sfârșit despre căderea din credința mântuitoare și cu atât mai puțin despre pierderea mântuirii. Pasajul nu a fost intenționat să vorbească despre subiectul mântuirii și cu atât mai puțin despre credința mântuitoare.

Este important să arătăm din pasaj că avem de-a face cu o lepădare a unei doctrine creștine și nu cu lepădarea credinței mântuitoare:

În primul rând, lepădarea de credință a dus la lipirea de învățăturile dracilor. Contrastul este evident între credința (doctrinară) și învățăturile (doctrinele) dracilor. Apostolul pune în contrast „credința” și „învățături ale demonilor” ambele referindu-se la doctrine, prima divină, a doua demonică.

În al doilea rând, expresiile complementare și paralele – cuvintele credinței și buna învățătură (v.6), care descriu contrastul față de doctrinele falșilor învățători, arată că este vorba despre doctrine în pasaj. Expresia „cuvintele credinței” nu înseamnă Evanghelia, ci învățătura biblică despre mâncăruri și căsătorie.

În al treilea rând, ni se spune că victimile asceților au fost abătuți de oameni care vorbesc minciuni – contrastul fiind clar făcut între credința creștină și minciunile vorbite (v.2). Nu găsim vreo aluzie legată de renunțarea la credința mântuitoare în Domnul Isus.

În al patrulea rând, acești oameni propovăduiau abținerea de la căsătorie și bucate (v.3). Așadar, subiectul este învățătura ascetismului, nu credința mântuitoare, sau credința în Domnul Isus. Aceasta nu înseamnă pierderea mântuirii și nici faptul că ei nu mai cred în Domnul Isus Hristos ca și cale de mântuire.

În al cincilea rând, versetul 6 oferă o soluție de contra-atac pentru ascetism: „punând acestea înaintea fraților, vei fi un bun slujitor … hrănit cu cuvintele credinței și ale bunei învățături pe care ai urmat-o îndeaproape.” Acest verset încununează dovezile textului arătând că Pavel se ocupă aici de învățătura creștină prin care se putea demonta falsitatea ascetismului predicat în unele biserici creștine.

(3) Termenul lepăda (gr. aphistémi) înseamnă a se depărta de (Luca 4:13), a sta departe de, a se abține de la (Fapte 5:38; 2 Timotei 2:19). Este notabil că singurul loc în care apostolul mai folosește acest termen (2 Tim. 2:19) el se referă la a se ține departe de un lucru. Așadar, nu putem spune cu strictețe că acești oameni au aderat din toată inima lor la această învățătură și apoi au lepădat-o, ci mai degrabă că ei au făcut parte din comunitatea creștină care a propovăduit-o, au interacționat cu ea, au cunoscut-o dar în final au respins-o.

(4) Este important să observăm că prima problemă a acestor oameni este lepădarea unui articol de credință creștină și preluarea unei învățături demonice. Deși limbajul este extrem de serios și tulburător, totuși Pavel nu se referă la o lepădarea a întregului corp doctrinar creștin și nici nu se referă la lepădarea credinței personale, mântuitoare, în Domnul Isus. El se referă preluarea învățăturii ascetice. Faptul că unii nu văd această erezie suficient de gravă, asta nu o face mai puțin periculoasă și nici nu anulează faptul că este de origine demonică.

ÎNȘELĂTORII

(1) Observați că apostolul Pavel diferențiază victimile (v.1) de înșelătorii, promotorii învățăturilor demonice (v.2). Doar despre cei din urmă spune că sunt însemnați cu fierul roșu în însuși cugetul lor. Dacă nu înțelegem acest lucru din text s-ar putea să confundăm două categorii de oameni pe care apostolul le distinge foarte clar. Pentru a doua categorie nu vedem că apostolul ar lăsa vreun semn de recuperare. Noi nu putem spune nimic sigur despre victimile acestor oameni, în ce privește relația lor cu Dumnezeu, ci spunem doar ceea ce spune apostolul – că au aderat la învățături demonice.

(2) Avem motive serioase să ne întrebăm dacă acești oameni au fost vreodată mântuiți. Pavel îi descrie în termeni în care doar pe cei necredincioși am îndrăzni să-i descriem. Textul prezintă cel puțin doi termeni unici în Noul Testament în forma aceasta. Ei sunt vorbitori de minciuni (gr. pseudologos) și cauterizați în conștiință (gr. kautériazó). Mai mult, ei sunt niște ipocriți (gr. hupokrisis), probabil cerând de la alții ceva ce nici ei nu respectă și nu cred.

(3) Ca și în cazurile precedente, promotorii acestor false învățături au o problemă de cuget (1:6, 1:19): sunt însemnați cu fierul roșu în cuget (v.2). Însemnarea cu fierul roșu (gr. kautériazó) presupune desensibilizarea nervilor așa încât să nu mai reacționeze. Termenul grecesc descrie cauterizarea. Conștiința acestor oameni este inactivă, insensibilă la stimul spirituali. Aceștia sunt oameni împietriți. Pavel nu spune că victimile acestor învățători sunt la fel (v.1). Este important de înțeles acest lucru. Mai mult, Pavel nu spune că aceștia au fost credincioși și apoi au lepădat credința lor în Domnul Isus.

(4) Continuând să vorbească despre amăgitori, nu despre victime, Pavel spune că aceștia opresc căsătoria și bucatele pe care cei credincioși (cei ce cunosc și cred adevărul) le iau cu mulțumire (v.3,4) prin Cuvânt și rugăciune (v.5). Înseamnă că acești oameni nu cunoșteau și nu credeau adevărul, cel puțin nu aveau o cunoaștere duhovnicească a acestor lucruri și cu siguranță nu aveau o credință lăuntrică duhovnicească, deodată ce ei au respins acest articol de credință. Acestor oameni le lipsea în totalitate viața duhovnicească specifică oricărui credincios așa încât respingeau și cele mai elementare și normale convingeri creștine.

(5) Acești oameni respingeau actul creației, respingeau două mari binecuvântări ale lui Dumnezeu (căsătoria și bucatele), împiedicau mulțumirea către Dumnezeu, contraziceau adevărul despre aceste lucruri și furau din viața credincioșilor o parte din viața lor obișnuită. Aceștia nu erau niște victime, ci niște impostori care nu L-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu. Nu există nimic în text care să ne facă să credem că L-ar fi cunoscut pe Dumnezeu într-un mod mântuitor.

‭‭CĂLCAREA CREDINȚEI DINTÂI A VĂDUVELOR TINERE – 1 TIMOTEI‬ ‭5:11-15

“Dar pe văduvele tinere să nu le primești, pentru că, atunci când le desparte pofta de Hristos, vor să se mărite din nou și se fac vinovate de faptul că își calcă credinţa dintâi. Totodată se deprind să umble fără nicio treabă din casă în casă; și nu numai că sunt leneșe, dar sunt și limbute și iscoditoare și vorbesc ce nu trebuie vorbit. Vreau dar ca văduvele tinere să se mărite și să aibă copii, să fie gospodine la casa lor, ca să nu dea potrivnicului niciun prilej de ocară, căci unele s-au și întors să urmeze pe Satana.”

(1) expresia “le desparte pofta de Hristos” nu se referă la pierderea unirii spirituale cu Hristos, ci la lepădarea hotărârii de a sluji nestingherite pe Hristos ca femei nemăritate, deci lipsite de preocuparea pentru gospodăria unei femei măritate.

Acest lucru este explicat clar când spune prin a doua expresie explicativă pentru prima că “vor să se mărite din nou”. “Pofta” așadar este pofta de a se mărita din nou, nicidecum o poftă păcătoasă. Păcatul nu era că vor să se mărite, ci că își calcă hotărârea.

(2) cuvintele “se fac vinovate de faptul că își calcă credinţa dintâi” nu fac o comparație intre “credința dintâi” și credința a doua sau a treia, de parcă ar exista mai multe credințe creștine sau multiple credințe în Hristos.

În context expresia “credința dintâi” înseamnă “hotărârea dintâi” luată după ce au rămas văduve. Nu se referă deloc la hotărârea pentru Hristos în contextul mântuirii, ci se referă la hotărârea slujirii nestingherite a lui Hristos în calitate de femei nemăritate.

(3) rezultatul renunțării la hotărârea inițială a dus la o trăire păcătoasă: “se deprind să umble fără nicio treabă din casă în casă; și nu numai că sunt leneșe, dar sunt și limbute și iscoditoare și vorbesc ce nu trebuie vorbit”. Acestea sunt păcate care pot fi comise de femei credincioase care n-au nici preocupările unei familii și nici a slujirii lui Hristos.

(4) dovada faptului că pasajul nu vorbeste nici despre părăsirea credinței creștine și nici despre credința în Hristos este suplimentată prin soluția dată de apostolul: “Vreau dar ca văduvele tinere să se mărite și să aibă copii, să fie gospodine la casa lor”.

Dacă aceste femei își pierduseră credința în Hristos în ce fel o puteau recapătă prin măritiș și facerea de copii? Este clar că așa ceva este imposibil. Problemele doctrinare sau cele legate de credința în Hristos nu pot fi rezolvate cu soluții pragmatice ca aceasta.

Ceea ce spune Pavel este că aceste femei nu trebuie să fie primite ca văduve, ci trebuie sfătuite să se mărite întrucât nu-și vor putea ține hotărârea de a rămâne singure și a-l sluji doar pe Hristos, în afara căsătoriei.

(5) efectele spirituale ale lipsei de preocupare ale acestor femei și ale moralității lor șubrede este arătată prin două expresii foarte acide. Ele dădeau “potrivnicului prilej de ocară” și “unele s-au și întors să urmeze pe Satana”.

Din nou întrebăm: dacă a urma pe satana înseamnă a pierde credința mântuitoare, credința în Isus, sau o doctrină creștină, cum poate remăritișul să rezolve această problemă atât de gravă? Este evident că Pavel se referă prin aceste expresii la păcatele pe care le făceau aceste femei în calitate de femei nemăritate și lipsite de preocupări casnice, dar și fără devotamentul necondiționat și nealterat doar pentru slujirea lui Hristos.

 

Acest articol a fost publicat în doctrinele harului, pierderea mântuirii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s