Mântuiți doar de Dumnezeu (extras)

Când afirmăm că Dumnezeu este singurul Mântuitor, nu vrem să spunem doar că El nu mântuie cu ajutorul altora, ci că El nu ne mântuie nici măcar cu ajutorul și colaborarea noastră. Desigur, o asemenea afirmație este contrară părerilor moderne cu privire la mântuire.

Se obișnuiește să se facă afirmații de genul: „dacă faci un pas către Dumnezeu, El face doi către tine” sau „Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri” ori „Dumnezeu își face partea Lui dacă și noi o facem pe a noastră”. Toate aceste ziceri nu fac decât să contrazică două adevăruri biblice fundamentale: în primul rând, că Dumnezeu inițiază procesul mântuirii și în al doilea rând, că Dumnezeu nu cere nici acordul și nici colaborarea omului pentru a-l mântui.

Prin aceste două premise nu încerc să afirm că omul este tratat ca un robot în mântuire sau că el este forțat de către Dumnezeu să fie mântuit. Asemenea implicații ar intra în contradicție totală cu Scriptura și caracterul lui Dumnezeu.

Omul este pasiv în învierea sa spirituală, dar este activ în exercitarea credinței. Însă, ceea ce trebuie să fie înțeles clar este că învierea generează credința și nu invers. Aceasta înseamnă că omul este pasiv în inițierea mântuirii sale, deoarece este înviat de către Dumnezeu. Mai mult, răspunsul activ al omului prin credință este generat și garantat de învierea lui spirituală, ceea ce înseamnă că, până și această credință, își are sursa în Dumnezeu.

Când oamenii spun că Dumnezeu face mântuirea posibilă, însă omul trebuie să aleagă să primească această mântuire pentru a o face reală, el spune, de fapt, că omul este factorul decisiv în mântuire și nu Dumnezeu. Unii recunosc că o asemenea afirmație face ca omul să pară propriul său mântuitor. Este foarte greu să evadăm dintr-o asemenea concluzie când lucrurile sunt prezentate în acest fel. Posibilitatea mântuirii, oricât de grozavă ar fi, este inutilă dacă nu devine reală. A spune că omul este cheia mântuirii sale, nu face decât să-l ridice pe acesta deasupra lui Dumnezeu și să-l așeze în postura de propriu mântuitor. O asemenea idee nu doar este contrară Scripturii, dar este aproape blasfemiatoare întrucât Îl jefuiește pe Dumnezeu de gloria pe care o merită în calitate de unic Mântuitor al nostru.

Unii se întreabă dacă o asemenea analiză nu este pur și simplu sterilă, ba chiar dăunătoare deoarece nu este practică, ci duce la certuri de vorbe fără rost. O asemenea concluzie ar fi pripită. De fapt, tocmai datorită acestor convingeri, evanghelizarea în biserica postmodernă a suferit transformări aproape iremediabile.

Accentul tot mai slab,pus pe rugăciune și mijlocire pentru cei nemântuiți, își găsește originea în convingerea că Dumnezeu a făcut totul pentru mântuirea omului și nu rămâne decât să răspundă omul. Din același motiv, evanghelizările s-au transformat în evenimente de manipulare în masă a emoțiilor oamenilor, în speranța că aceștia vor „alege” și vor „decide” să fie mântuiți.

Pasajul asupra căruia ne-am aplecat inimile (Efeseni 2.1-10) este suficient pentru a demonstra că Dumnezeu este singurul Mântuitor, și că nu omul este factorul decisiv în mântuirea sa.

Extras din cartea (care va apărea curând): Mântuirea deplină în Hristos

Acest articol a fost publicat în publicații. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s