Predestinarea la iad contestată (studiu de caz în scrierile fraților)

Probabil că acesta este cel mai dificil aspect al doctrinei predestinării. Eu cred așa cum spunea George Whitefiled că: „fără dubii, doctrina alegerii și respingerii stă sau cade împreună”[1]

Contestarea doctrinei

Deși doctrina dublei predestinări este biblică totuși există teologi și creștini care acceptă doctrina alegerii, dar care nu acceptă doctrina respingerii. Voi analiza această poziție teologică în cadrul acestui capitol și nu în cadrul doctrinei alegerii(abordată în capitoul precedent) deoarece aceștia acceptă doctrina alegerii.

Această poziție se găsește cu precădere în scrierile mișcării „fraților”.[2]Iată câteva citate în care putem observa ușor această tensiune produsă de doctrina dublei predestinări, pe care comentatorii biblici din această mișcare au resimțit-o. F.B. Hole: „Faptul că Dumnezeu alege pentru judecată este o idee care provine din gândirea omenească, şi aceasta în legătură cu o temă care întrece complet gândirea noastră; nu se spune niciodată aşa ceva în Scriptură”[3]Arend Remmers: „Găsim în Scripturi declaraţii minunate cu privire la gândurile eterne ale lui Dumnezeu faţă de cei care vor fi în prezenţa Lui în glorie, dar nu găsim nicio urmă de predestinare faţă de cei pierduţi”.[4]E. A. Bremicker: „Este absurd şi împotriva învăţăturii Bibliei, să vorbeşti despre o „predestinare la pierzare“. Această învăţătură rea a inventat-o omul în logica lui proprie” și „adevărul lui Dumnezeu este, că nu există nicio pregătire mai dinainte pentru pierzare. Dumnezeu oferă fiecărui om mântuirea. Cine o respinge, a meritat judecata.”[5]

Acceptarea predestinării la glorie excluzând predestinarea la iad se datorează fie neînțelegerii acestei doctrine, fie adoptarea unei doctrine rigide venită pe linia hipercalvinistă. Mai mult, ea se naște din necunoașteera sau din respingerea ordinii decretelor divine. De multe ori doctrina respingerii (predestinarea la iad) este confundată cu doctrina condamnării la iad. Diferența dintre cele două trebuie să fie evidentă pentru toți: doctrina respingerii se referă la algerea eternă a lui Dumnezeu bazată pe voia Sa suverană în timp ce doctrina condamnării se referă la pedeapsa dreaptă dată de Dumnezeu la venirea Domnului a oamenilor necredincioși pentru faptele și păcatele lor.  F. B. Hole descrie doctrina predestinării la iad ca fiind „alegere pentru judecată” și de aceea o respinge. Desigur, resping și eu o asemenea doctrină, formulată atât de distorsionat. Eu nu cred că cei reprobați sunt aleși pentru judecată, ci mai degrabă „trecuți cu vederea”. Evident, dacă ei sunt trecuți cu vederea înseamnă că nu vor experimenta harul mântuirii, că vor continua în păcatele lor și că vor ajunge să fie judecați pentru aceste păcate. F. B. Hole adoptă exact acest limbaj când spunea: „Faptul că Dumnezeu l-a ales pe Iacov şi ca urmare l-a trecut cu vedereape Esau arată lămurit încă ceva, şi anume că înţelepciunea şi corectitudinea alegerii lui Dumnezeu se arată întotdeauna în istoria de mai târziu. ”[6]

Remmers când dorea să lămurească condamnarea celor păcătoși, repsingând doctrina predestinării la iad, nu a făcut decât să afirme ceea ce înseamnă, de fapt, doctrina respingerii: „Cei nedrepţi vor primi o dreaptă judecată pentru păcatele lor ; ei nu vor fi condamnaţi ca rezultat al unei predestinări divine.” Sunt de acord cu această definiție pentru că subliniază un aspect fundamental în această doctrină: condamnarea (la iad) nu are ca bază decretul lăsării deoparte a acestor oameni, ci păcatele acestor oameni. Ceea ce Remmers ignoră este faptul că această judecare a păcatelor oamenilor vine ca urmare a trecerii lor cu vederea din eternitate – ambele afirmații fiind declarațiile sale și ambele fiind parte din doctrina biblică a respingerii.

Hamilton Smith comenta astfel 1 Petru 2:8 (Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi): „Nu au vrut să creadă adevărul; de aceea au fost rânduiţi să sufere consecinţele acestui lucru. Nu au fost rânduiţi să păcătuiască sau să nu asculte, ci, fiind răzvrătiţi şi neascultători, necredinţa lor i-a rânduit să se poticnească de starea umilă a lui Hristos.”[7]Desigur, necredința lor este motivul pedepsirii lor dar Smith nu a luat în calcul aici faptul că decizia eternă a trecerii lor cu vederea, doctrină pe care o acceptă, stă la baza faptului că aceștia nu cred și continuă în păcatele lor – care ajung ulterior să constituie motivul sau baza judecății lor drepte.

Faptul că Sfânta Scriptură nu prezintă această doctrină într-un mod în care noi am dori să o găsim pe paginile ei, nu înseamnă că ea nu este prezentă acolo. De exemplu, ni se reproșează deseori că folosim un limbaj nescriptural când vorbim despre „predestinare la iad”, totuși este cinstit să observăm că nici expresia „trecut cu vederea” nu este un limbaj scriptural! Care este textul biblic în care găsim această expresie? Evident, faptul că nu găsim expresia, nu înseamnă că acest concept ar fi absent și nici că nu se poate ajunge printr-o deducție de bun simț la această exprimare și concluzie, cu care eu sunt întru totul de acord.

Se insistă deseori asupra faptului că deși Dumnezeu i-a ales în mod precis și intenționat pe cei aleși, totuși în dreptul celorlalți nu a făcut nimic, trecându-i cu vederea. Ceea ce se încearcă a se sublinia este faptul că Dumnezeu nu a decis ceva în dreptul lor, ci i-a ignorat și le-a permis să se nască, să trăiască și să continue în păcatele lor. Dar tocmai aceasta este doctrina respingerii sau predestinarea la iad. Această expresie poate genera confuzii pentru unele persoane deoarece i se atribuie ușor semnificații greșite, însă mesajul acestei învățături este biblic. Dumnezeu a „trecut cu vederea” anumite persoane, totuși nu se poate spune că a făcut acest lucru fără să fi hotărât să-i treacă cu vederea. Dumnezeu nu poate face nimic fără să fi hotărât mai înainte. Așadar, această trecere cu vederea își are originea în planul divin și în decretele Sale eterne neschimbătoare. Nu se poate spune că Dumnezeu a trecut cu vederea pe cineva împotriva voinței Sale sau fără să fi vrut. Este inadmisibil să afirmăm că Dumnezeu a trecut cu vederea niște oameni, un act cu efecte eterne, fără să fi hotărât să acest lucru sau fără să fi fost implicată decizia Lui. Însăși actul trecerii cu vederea este o decizie. A nega un lucru atât de evident și a-l pune pe seama logicii umane este doar o încercare de a evada din suveranitatea totală a lui Dumnezeu asupra destinelor tuturor oamenilor.

Studiu de caz (Romani 9:22)

Respingerea acestei doctrine, din varii motive, duce la distorsionarea unor pasaje care o susțin într-un mod izbitor. Voi continua să citez din comentatori proeminenți ai mișcării fraților care analizează expresia „a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire”(Romani 9:22). Max Billeter comenta: „ei s-au pregătit singuri pe ei înșiși pentru această judecată îngrozitoare, prin neascultarea și împotrivirea față de Dumnezeu”.[8]În același ton spunea – „despre vasele mâniei nu se spune nici aici nici în vreun alt loc că Dumnezeu le-ar fi pregătit pentru distrugere, nu, ci ele însele, s-au pregătit pentru distrugere prin păcatele lor”.[9]Cel mai probabil aceste interpretări își au rădăcina în comentariile lui J.N. Darby asupra acestui pasaj care spunea că apostolul Pavel „Îl descrie pe Dumnezeu ca arătând îndelungă răbdare către nişte vase deja pregătite (de ele însele) pentru mânie”.[10]

Această interpretare nu este potrivită și trădează prejudecățile autorilor. Trebuie să afirm că este adevărat faptul că păcatul și necredința sunt motivele condamnării. Dar apostolul Pavel nu vorbește despre acest lucru. Tema lui este suveranitatea lui Dumnezeu asupra destinelor oamenilor și faptul că ea se exercită înainte ca omul să acționeze. Convingerea mea este că acești autori ar putea fi de acord cu poziția descrisă de mine dacă ar analiza explicațiile și contextul ei. Iată de ce această expresie se referă la Dumnezeu, nu la om. În primul rând, diateza pasivă este cel mai des întâlnită în Noul Testament și o vedem și la acest verb. Așadar, pregătirea este făcută de Dumnezeu. În al doilea rând, subiectul pasajul este suveranitatea lui Dumnezeu, nu libertatea și agentul uman. În al treilea rând, în unele contexte termenul se referă la actul creator al lui Dumnezeu (Septuaginta – Ps. 73:16, 88:38, Evrei 11:3). În al patrulea rând, diateza activă folosită pentru verbul care descrie alegerea la mântuire stă în contrast și crează asimetria cu hotărârea respingerii celorlalți.[11]În al cincilea rând, prima parte a versetului arată scopul lui Dumnezeu cu această pregătire: „fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea”. Dacă Dumnezeu voia să-Și împlinească planul, atunci tot El este Acela care a pregătit vase pentru mânie în scopul îndeplinirii acestui plan. Versetul vorbește despre Aceeași Persoană divină. În al șaselea rând, versetul anterior prezintă imaginea olarului care „face un vas pentru o întrebuințare de cinste și un alt vas pentru o întrebuințare de ocară” (v.21). Este vorba despre olar care face ambele vase pentru un scop, nu despre un vase care se fac pe ele însele într-un fel sau altul. În al șaptelea rând, întrebarea la care Pavel răspunde în versetul 20 nu are nici un rost dacă vasele de ocară s-ar fi făcut singure în acest fel. Ele nu pot întreba: „Pentru ce m-ai făcut aşa?” deoarece conform interpretării pe care o combat, ele s-au făcut singure. Răspunsul lui Dumnezeu ar fi trebuit să fie „nu Eu v-am făcut, voi înșivă v-ați făcut astfel”, însă textul o ia în direcția opusă și arată suveranitatea totală a lui Dumnezeu.

Închei cu o clarificare: consider că apostolul Îl prezintă pe Dumnezeu ca luând o decizie, după ce a permis căderea omului în păcat. Așadar, Dumnezeu alege pe unii și în mod intenționat îi lasă pe ceilalți pe calea pierzării. Acțiunea lui Dumnezeu este asimetricăîn dreptul celor două categorii de oameni și ea se naște din voința Lui suverană care a decis aceste lucruri din eternitate. El nu decide glorificarea și condamnarea în același fel.

Cu alte cuvinte, acest pasaj nu se ocupă de sursa sau originea răului și nu ne învață că Dumnezeu a ales ca oamenii să devină păcătoși întrucât textul discută despre masa de oameni deja căzută în păcat. Dumnezeu nu se uită la o umanitate perfectă și hotărăște destinul unora spre iad. Acest lucru nu este învățat de acest text și trebuie respins cu toată forța. El nu poate fi adevărat deodată ce Dumnezeu nu are nevoie să-și arate mila, iar gloria gloria Lui nu strălucește în nici un fel dacă ia vase perfecte pentru a le face vase de cinste, ale îndurării. De asemenea, textul nu descrie crearea celor aleși și celor lepădați, ci stabilirea unui scop în alegerea unora îi trecerea cu vederea a celorlalți. Așadar, Dumnezeu nu a trimis aceste vase ale mâniei în distrugere în mod automat chiar dacă scopul le-a fost atașat de la bun început prin faptul că Dumnezeu a hotărât să le lase în voia minții lor. Oamenii merg în pierzare datorită păcatelor lor și nu datorită faptului că n-au fost aleși la mântuire. Dacă înțelegem acest aspect, în contextul ordinii decretelor divine, atunci nu ne vom refugia în interpretări forțate de teama aruncării asupra lui Dumnezeu a unor îndoieli legate de implicarea Lui în păcatul omului.

Formulări importante

Predestinarea în legătură cu reprobaţii este acel „act imuabil, suveran, sfânt şi etern prin care El a determinat să lase unii oameni să piară în păcatele lor şi să fie pedepsiţi pe drept pentru ele” (Zanchius, 84). Predestinarea lor are două aspecte: întâi de toate este hotărârea de a-i lăsa să trăiască în păcatele lor și apoi hotărârea ca ei să fie pedepsiți pentru păcatele în care au fost lăsați și de care s-au făcut vinovați.

Reprobarea (sau predestinarea la iad) nu înseamnă o acțiune directă și imediată din partea lui Dumnezeu prin care se transmite necredință sau păcat în cei reprobați (deodată ce discutăm despre un decret care se ia în eternitate), ci o „trecere cu vederea” a lor încă din veșnicie, un refuz de a le oferi harul eficace al mântuirii, deși o parte din ei beneficiază de lucrarea exterioară a predicării Cuvântului, cât și în anumite situații, reținerea lucrării de propovăduire a Evangheliei în anumite națiuni.

Festus Hommius, probabil prima persoane proeminentă care a respins cu vehemență, cele cinci teze ale arminienilor, a folosit exact expresia trecut cu vederea pentru a descrie predestinarea la iad. El spunea în articolele sale astfel: „tot așa Dumnezeu atrage din această condamnare și eliberează un anumit număr de oameni pe care, în planul său etern și neschimbat, i-a ales doar prin har, după buna plăcere a voii Sale, spre mântuirea în Cristos, trecându-i cu vedereape ceilalți în dreaptă Sa judecată și lăsându-i în păcatele lor.”

Predestinarea la iad este diferită de alegerea la rai în două aspecte: În primul rând, Dumnezeu îi trece cu vederea, spre deosebire de cei aleși care sunt selectați și aleși în planul mântuirii. Este o asimetrie care arată de ce expresia predestinare la iad devine ușor o caricaturizare când nu este explicată. În al doilea rând, Dumnezeu pentru că îi trece cu vederea în veșnicie, îi și lasă în păcatele lor după ce ei se nasc. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu face absolut nimic activ împotriva lor, ca și cum El i-ar fi obligat sau constrâns să păcătuiască așa încât să-și poată îndeplini decretul prin care i-a predestinat la iad. Aceasta nu este poziția calvinistă clasică și nici poziția biblică. Dumnezeu îi trece cu vederea și îi lasăîn păcatele lor, nu îi împingeîn ele. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu produce păcat în nici un om.

În Canoanele de la Dort, rezultate în urma unui eveniment istoric, unde s-a oferit un răspuns biblic celor cinci teze ale arminienilor, se prezintă astfel doctrina respingerii: „Dumnezeu a decis să-i lase în starea nenorocită, în care s-au aruncat prin propria lor greşeală, fără să le acorde credinţa mântuitoare şi harul convertirii; iar după ce i-a abandonat în voia minţii lor şi au devenit susceptibili unei drepte judecăţi, să-i condamne şi să-i pedepsească veşnic, nu numai din pricina necredincioşiei lor, dar şi pentru toate celelalte păcate ale lor, iar aceasta spre a se manifesta dreptatea Lui.” Cu foarte mare atenție se face distincția între baza lăsării deoparte a acestor oameni, care este voia suverană și temeiul pedepsirii lor, care sunt faptele lor rele.

[1]George Whitefield, Whitefield’s Letter to Wesley on Election, (Chapel Library, Pensacola), 7.

[2]Mișcare inițiată de J. N. Darby.

[3]F. B. Hole, Alegerea Harului.

[4]Arend Remmers, Cunoscuţi mai dinainte, aleşi, predestinaţi.

[5]E. A. Bremicker, 2 Tesaloniceni.

[6]F.B. Hole, Alegerea Harului.

[7]Hamilon Smith, Prima Epistolă a lui Petru

[8]Max Billeter, Pace cu Dumnezeu, 124.

[9]Rudolf Brockhaus, Romani, 173.

[10]J. N. Darby, Epistola către Romani.

[11]Thomas R. Schreiner, Romans (Michigan: Baker Academic),  522.

Acest articol a fost publicat în doctrinele harului. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s