Mărturisire sau moarte

1 Corinteni 11:30-32 „Din pricina aceasta sunt între voi mulţineputincioşişi bolnavi şi nu puţini dorm. Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea.”

Cazurile drastice de disciplină, din adunarea din Corint, ne fac să înțelegem că Cina Domnului nu este doar o „pomenire”, o comemorare sau o simplă amintire. Cina Domnului este pomenire dar, din nefericire, cei mai mulți se gândesc doar la un proces mental care exclude credința și hrănirea în duh cu binecuvântările procurate de Hristos.

Ar pedepsi Dumnezeu cu moartea pe cineva care nu a pomenit în mod corespunzător moartea Domnului? Nu vreau să spun că acest lucru n-ar fi grav în sine, dar nu ar fi la fel de grav dacă înțelegem că Cina Domnului nu este doar o pomenire, ci o proclamare a morții Domnului, dar și o împărtășire cu El și beneficiile morții Sale.

Dacă ne uităm cu atenție la această vestire a morții Domnului, care are loc la Cina Domnului, ne vom da seama că este ceva foarte serios, adânc și spiritual. Nu este o vestire cu gura, ci o pomenire spre împărtășire duhovnicească și o proclamare publică a celei mai mărețe lucrări din istoria răscumpărării. Doar în felul acesta putem înțelege de ce consumarea Cinei Domnului într-un mod necorespunzător atrage osânda Domnului: „Căci cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului” (1 Corinteni 11:29).

Pavel vrea să pună toată responsabilitatea pe umerii credincioșilor din Corint, motiv pentru care le spune că cel care nu deosebește trupul Domnului își „bea osânda lui însuși”. Pentru că nu înțelegeau dimensiunile actului Cinei, se făceau vinovați de ignoranță, indiferență, lipsă de respect și considerație.

Sunt credincioși care înțeleg implicațiile majore ale atitudinii nepotrivite de la Masa Domnului, dar foarte puțini se așteaptă ca în adunările lor să aibă loc disciplinări de felul celor care au fost în Corint. Nu îmi amintesc să fi întâlnit vreun creștin care să fi considerat că o boală sau neputință s-a datorat tratării Mesei Domnului într-un mod necorespunzător.

Astfel, deși teoretic știm că Dumnezeu ar putea pedepsi în acest fel, totuși, printr-o inconsecvență ciudată, credem că bolile și neputințele din adunările noastre au alte cauze, poate providența lui Dumnezeu și chiar o încercare a credinței. Ceea ce ar fi trebuit să fie un moment de cercetare, a fost considerat, în mod greșit, o modalitate a lui Dumnezeu de întărire duhovnicească.

Pedepse trupești

Cina Domnului s-a transformat pentru mulți dintre corinteni într-o „otravă mortală”. Ceea ce ar fi trebuit să fie o metodă a harului, prin care sufletul se hrănește spiritual, a devenit un instrument al bolii și al morții. Vorbesc metaforic, pentru că este clar că Cina Domnului nu se transformă în ceva și nici nu conține vreo substanță otrăvitoare, dar pentru corinteni consumarea cu nebăgare de seamă a dus la neputință, boală și moarte. Pavel este foarte clar în această privință: „Din pricina aceasta sunt între voi mulţineputincioşişi bolnavi şi nu puţini dorm” (1 Corinteni 11:30).

Această pedeapsă drastică a fost folosită ca un argument pentru a demonstra că Cina Domnului se transformă în trupul și sângele Domnului. Motivul pedepsei constă în faptul că Cina Domnului este legată simbolic de jertfa Domnului și de aceea lipsa respectului la Masa Domnului arată lipsa respectului pentru jertfa Domnului. Dumnezeu a fost Cel care a intervenit și a aplicat disciplinarea părintească în mod direct asupra multora din acea congregației.

Disciplinările corective fizice au un efect spiritual asupra credincioșilor. Trupul este dimensiunea de care suntem cel mai conștienți, iar legătura dintre trup și suflet este una extraordinară, așa încât există un transfer continuu de informații și de stări între aceste două părți ale ființelor noastre. Așadar, când Dumnezeu se atinge de trupul unui credincios și sufletul acestuia este afectat.

Noi nu am ști când starea noastră fizică precară se datorează unor păcate, dacă nu am fi avut revelația biblică pentru a ne îndruma cu privire la ce este plăcut în ochii lui Dumnezeu și ce este cu totul detestabil. În lipsa acestei revelații, am fi orbecăit și ne-am fi temut de Dumnezeu ca de una dintre zeitățile păgânilor capricioase.  Niciun credincios nu poate contesta faptul că Dumnezeu ne-a revelat foarte precis și limpede care sunt pretențiile Sale față de noi.

Nu ar trebui să luăm ca un lucru de apucat faptul că multe din neputințele, bolile sau cazurile terminale ale credincioșilor se datorează în mod precis felului ignorant și nepăsător cu care mulți se apropie de Masa Domnului. Mi se pare că acest aspect este trecut cu vederea prea ușor astăzi. Lipsa de echilibru în prezentarea caracterului lui Dumnezeu aproape că face imposibil pentru mulți credincioși să înțeleagă modul drastic în care Dumnezeu se ocupă de ei, atunci când situația o cere.

Judecata de sine

Există două opțiuni în ce privește analiza personală la Masa Domnului: fie ne judecăm pe noi înșine, fie suntem judecați de Domnul. Este evident că apostolul Pavel recomandă judecata de sine: „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi” (1 Corinteni 11:31).

Judecata de sine despre care vorbește aici, nu este o judecată în ce privește întreaga viață, deși acest lucru ne este recomandat în Scriptură și trebuie făcut în fiecare zi, judecată care ar trebui să ducă la pocăința ca stil de viață, pentru că întotdeauna avem motive pentru care să ne pocăim înaintea lui Dumnezeu.

Judecata de sine are în vedere în mod precis modul în care ne raportăm la Cina Domnului și implicit la jertfa Domnului. Acest lucru este confirmat de versetul 29, unde cel care consumă elementele Cinei cu nebăgare de seamă „își bea osânda lui însuși dacă nu deosebește trupul Domnului”. Așadar, vina constă în nedeosebirea trupului Domnului. A nu „deosebi” trupul Domnului, cum am arătat deja, înseamnă a nu vedea unic, special, valoros, pus deoparte, cu alte cuvinte a vedea trupul Domnului ca ceva comun, adică exact cum au privit evreii și romanii jertfa Domnului Isus.

De ce nu mai judecă Dumnezeu atunci când un credincios se judecă pe sine? Pentru faptul că judecata s-a făcut deja, iar Dumnezeu nu face o judecată de două ori. Iată ce mare har ne-a dat Dumnezeu, să ne judecăm pe noi înșine, ca să nu o facă El. Iar acest har are în vedere și faptul că noi dovedim în felul acesta că suntem conștienți de starea noastră. În caz contrar, Dumnezeu trebuie să ne disciplineze pentru a ne face conștienți de păcatul, ignoranța, nepăsarea sau tratarea cu nebăgare de seamă a lucrurilor Sale sfinte.

Judecata Domnului

Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea” (1 Corinteni 11:32). Apostolul folosește dinadins termeni diferiți pentru a descrie pedeapsa Domnului pentru cei credincioși (gr. paideuó) și osândirea lumii (gr. katakrinó). Într-un mod foarte clar, Pavel neagă că un credincios ar putea ajunge la judecata lumii. Chiar dacă păcatele corintenilor erau grave, totuși aceștia nu urmau să ajungă la judecata acestei lumi.

Judecata pe care Dumnezeu o aplică pe pământ este cu totul diferită de judecata escatologică aplicată lumii. Această judecată este corectivă și instructivă, nicidecum retributivă. Chiar verbul folosit de apostolul Pavel (gr. paideuó) se referă la instruirea, educarea și corectarea unui copil. Dumnezeu, ca un Tată bun, se ocupă de copiii Săi și îi corectează, chiar cu discipline dureroase atunci când ei au devenit insensibili și au nevoie de metode mai aspre pentru a fi treziți. Scopul acestei judecăți nu este primirea pedepsei meritate pentru păcat, ci îndreptarea în sfințenie, ascultare și gândire.

Disciplinele pe care ni le aplică Dumnezeu sunt nu doar o metodă de sfințire, ci și moduri în care Dumnezeu ne păstrează siguranța mântuirii în contextul căderilor și falimentelor noastre. În mod instinctual când păcătuim, datorită sensibilității spirituale, începem să ne punem deseori întrebări cu privire la nașterea din nou, acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu și realitatea relației noastre cu El. Totuși, acest pasaj ne arată că orice pedeapsă este o dovadă a faptului că nu vom fi „osândiți odată cu lumea”. Aceasta este o veste extraordinară.

Păcatul este în sine o povară extraordinară și aduce în viața noastră o sumedenie de efecte negative atât în viața personală, în familii, în biserică și în societate. Cu atât mai mult păcatul Îl întristează pe Duhul Sfânt și aduce o stare de răceală și distanțare între noi și Dumnezeu iar fața Lui nu mai strălucește cu aceeași putere peste sufletele noastre. Am cădea cu totul sub povara vinovăției noastre dacă pe lângă pedepsele primite de Dumnezeu am fi lipsiți și de siguranța mântuirii. Totuși, sentimentul pe care îl am deseori este că unii predicatori, împreună cu ei și foarte mulți credincioși, consideră un deziderat pierderea siguranței în mijlocul falimentelor.  Nu știu ceva mai necruțător și nemilos decât să cauți să-i furi unui om siguranța atunci când este cel mai apăsat și căzut.

Acest articol a fost publicat în eclesiale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Mărturisire sau moarte

  1. Pingback: Mărturisire sau moarte – ARMONIA MAGAZINE – USA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s