O mântuire desăvârșită – 2 Tes 2:13-17

Nu trebuie să uităm că tema pasajului este alegere pentru mântuire chiar dacă vom analiza multe detalii pentru a vedea frumusețea mântuirii. Unghiul din care voi aborda pasajul în acest capitol este cel al etapelor mântuirii. Există patru etape ale mântuirii care sunt prezentate peste tot în Sfânta Scriptură, fie separat, fie împreună. Acest pasaj ne prezintă toate aceste faze în același pasaj.

Plănuirea

Pentru că am insistat deja asupra acestei alegeri, nu voi face decât câteva nuanțări în legătură cu subiectul de față. Mântuirea începe în gândul lui Dumnezeu, în eternitate. Mântuirea nu este un fapt accidental, nu este un plan de rezervă și nu este o acțiune născută din disperarea lui Dumnezeu care a fost șocat de căderea noastră. Citim în Scriptură că „Dumnezeu v-a ales de la început pentru mântuire” și orice ar comenta dușmanii Scripturii, acest adevăr va rămâne în picioare pentru eternitate iar noi vom continua să ne agățăm de el, să ne bucurăm și să-L adorăm pe Dumnezeu pentru un asemenea plan minunat.

Producerea

Dumnezeu „v-a ales pentru mântuire în sfințirea Duhului și credința adevărului”. Pavel descrie aici cum a fost produsă mântuirea. Există două părți complementare: regenerarea, prezentată prin expresia „sfințirea Duhului” și „credința adevărului”. În regenerare omul este complet pasiv iar Dumnezeu face totul. În credință, omul este complet activ și se reazămă total pe Hristos fiind mișcat de puterea Duhului Sfânt.

a. Regenerarea Duhului

Semnificația expresiei „sfințirea Duhului” trebuie înțeleasă precis. Apostolul încă nu vorbește despre procesul sfințirii, ci despre actul inițial sfințitor, adică regenerarea. Legătura dintre regenerare și sfințire nu poate fi niciodată ruptă și ea constă în faptul că regenerarea duce întotdeauna la sfințire. Cine nu se sfințește se înșeală amarnic și se joacă cu propriul suflet înșlându-se probabil cu faptul că are o naștere din nou care nu produce decât moarte spirituală.

„Sfințirea Duhului” înseamnă că în nașterea din nou Duhul Sfânt curățește de păcat lăuntrul nostru, renovează întregul suflet după chipul lui Hristos și ne dedică ca mădulare vii în trupul lui Hristos, pentru o viață de sfințire și slujire. Acestea sunt cele trei aspecte ale regenerării: curățirea lăuntrică de păcat (Tit 3:5), crearea chipului lui Hristos în noi (Coloseni 3:10) și consacrarea pentru sfințire și slujire (1 Tesaloniceni 1:9-10). Aceste elemente nu sunt prezentate aici în detaliu dar sunt prezente peste tot în Scriptură unde se vorbește despre naștere din nou.

Semnificația primară a termenului „sfințire” este cea de separare. Ca pe niște vase necurate Dumnezeu ne ia și ne separă de celalte pentru a ne pune în slujba Lui. Dar noi nu putem fi folositori lui Dumnezeu până când El nu ne curățește și ne pregătește ca să-i slujim de slavă. Așadar, cele trei aspecte ale regenerării nu pot fi niciodată despărțite iar atunci când facem acest lucru vom face ca să apără tot felul de ciudățenii doctrinare, incompatibile cu adevărul care este în Hristos.

Trebuie să observăm și că această „sfințire” este a Duhului. Noi nu contribuim la nașterea noastră din nou. Ea este în totalitate și exclusivitate lucrarea Duhului Sfânt. De aceea, Pavel o numește „înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:5) iar Domnul Isus spune despre ea că este o „naștere din apă și din Duh” (Ioan 3:5). Noi nu inițiem, nu vrem, nu decidem, nu realizăm și nu contribuim la nașterea noastră din nou. Nașterea din nou este o lucrare secretă, lăuntrică, supranaturală și cerească a Duhului Sfânt prin care omul este înviat spiritual.

Această lucrare a sfințirii regeneratoare este prioritară. Faptul că Pavel menționează credința după sfințire arată că nu este vorba despre „procesul sfințirii”, ci despre actul sfințitor inițial făcut de Duhul Sfânt, adică nașterea din nou. În concepția celor mai mulți credincioși semnificația termenului „sfințire” presupune un proces de curățire a credinciosului de impuritățile și rămășițele păcatului însă semnificația primară a acestui termen este „pus deoparte” sau „separat”. Evident, ideea de curățire este implicată dar nu este nuanța principală.

Înainte de a spune orice despre mântuire Pavel prezintă această sfințire. Ea este startul, germenele mântuirii. În regenerare se află sămânța întregului proces al mântuirii. Credința urmează acestei lucrări de regenerare. Nimeni nu poate crede dacă mai întâi nu este regenerat, înviat spiritual. Învierea regeneratoare este înaintea încrederii mântuitoare. Păstrarea acestei legături scoate din ecuație factorul decisiv uman. Credința nu vine după regenerare la o distanță anume de timp. Când spun că ea „urmează” regenerării, mă refer doar la o legătură de cauză – efect. Astfel, credința este cauzată logic, nu temporal, de regenerare și nu invers.

Este important să înțelegem că apostolul Pavel descrie prin expresia „sfințirea Duhului” atât lucrarea cât și prezența Duhului Sfânt în viața credinciosului. Acest mod de a vorbi nu-i este străin. Iată cum prezintă în alt loc același lucru: „El ne-a mântuit … prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt pe care L-a vărsat din belşug peste noi prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru” (Tit 3:5-6). Așadar, Duhul Sfânt ne naște din nou și intră în noi pentru a ne locui. Lucrarea lui regeneratoare și prezența Lui sfințitoare constituie siguranța perseverării noastre până la capăt și faptul că nu vom rămâne carnali.

b. Credința adevărului

Voi spune încă odată că ordinea prezentată de apostol este crucială. Pavel spune „sfințirea Duhului și credința adevărului”. Astfel, sfințirea regeneratoare este înaintea credinței, adică este cauza ei. Regenerarea este primirea acelui organ spiritual prin care putem vedea gloria lui Hristos și astfel îl putem îmbrățișa pentru mântuirea noastră. Este absurd să vorbim despre credință fără regenerare fiindcă nu putem să-L vedem pe Hristos până nu ne sunt deschiși ochii. Iar ochii inimii ne sunt deschiși când Duhul Sfânt implantează în duhul nostru organul spiritual al vederii și dă lumină acestor ochi ca să vadă slava lui Hristos.

Felul în care Duhul Sfânt deschide ochii inimii este prin strălucirea Cuvântului lui Dumnezeu, a Evangheliei. Când Evanghelia despre Hristos este prezentată în puterea Duhului Sfânt, atunci ochii se deschid ca să-L vadă pe Hristos portretizat în această Evanghelie măreață. De aceea, nu există credință fără Cuvânt. Credința vine prin auzire iar auzirea prin Cuvânt lui Dumnezeu (Romani 10:18). Credința vine când Duhul Sfânt ne deschide urechea spirituală pentru a auzi glasul Fiului lui Dumnezeu.

Adevărul despre care apostolul vorbește nu este tot adevărul Scripturii, care, dacă ne gândim bine, nici măcar nu era scris complet dacă luăm în calcul cărțile Noului Testament. El se referă la „Evanghelia noastră” despre care vorbește în următorul verset. Așadar, pentru a vedea aceste efecte miraculoase și mântuitoare, trebuie să ne dedicăm, să ne sacrificăm și să punem toată energia, mintea, eforturile și ceea ce avem la dispoziția lui Dumnezeu.

c. Proclamarea Evangheliei

Apostolul Pavel arată cum a avut loc această „mântuire în sfințirea Duhului și credința adevărului” spunând „la aceasta v-a chemat prin Evanghelia noastră”. Așadar, un om este regenerat și crede (adică se convertește) când se predică Evanghelia. Mediul în care Duhul lucrează naștere din nou și credință este predicarea Evangheliei lui Hristos. Chemarea Evangheliei este obligatorie pentru a vedea oameni mântuiți. Dumnezeu nu mântuie oameni fără Evanghelie. Să nu ne creăm nici un fel de iluzii în această privință. Revelația naturală aduce condamnare asupra conștiinței păcătosului care L-a respins pe Dumnezeul revelat în natură. Doar revelația Evangheliei aduce mântuire.

Aici observăm două aspecte ale chemării Evangheliei. În teologie aceste chemări sunt numite „chemarea generală” și „chemarea specială”. Chemarea generală este făcută de predicator, cea specială de Duhul. Chemarea generală este adresată tuturor, cea specială este adresată celor aleși. Chemarea generală este publică, auzită de toți, cea specială este secretă și simțită de cei aleși. Chemarea generală este rezistibilă și deseori este respinsă, cea specială este întotdeauna eficace în cei aleși. Chemarea generală este audibilă, în timp ce cea specială este aplicată. Chemarea generală este naturală, cea specială este supranaturală. Chemarea generală se adresează minții omului, cea specială cucerește duhul omului. Chemarea generală prezintă conținutul Evangheliei, cea specială aduce puterea Evangheliei.

Pentru cei care predică Evanghelia cât și pentru cei care așteaptă mântuirea altora, speranța este ca Duhul Sfânt să cheme pe nume, lăuntric, secret, puternic și supranatural oamenii morți spiritual. Doar El poate deschide ochii, poate deschide urechile și poate face mortul să învie. Când urechea este lovită de puterea Duhului Sfânt, ea se deschide și aude glasul dulce al Mântuitorului care Îl cheamă. Acest lucru nu poate fi încadrat în timp pentru că are loc instant când Duhul lucrează cu putere mare.

Proslăvirea

Pavel ne arată că Dumnezeu „v-a ales … ca să căpătați gloria Domnului nostru Isus”. Astfel, noi nu putem și nu trebuie să gândim mântuirea fără glorie, fără proslăvire. Mântuirea nu este completă fără glorificare. Glorificarea nu înseamnă un bilet gratuit către cer, ci o împărtășire cu Hristos, în gloria Sa veșnică. Trebuie să restaurăm concepția biblică despre ce înseamnă glorificarea pentru că în multe cazuri lipsește cu desăvârșire orice mențiune a prezenței lui Hristos și a bucuriei negrăite în prezența slavei Sale manifestate nemijlocit când Îl vom vedea așa cum este.

Oare care este dorința ta supremă față de Dumnezeu? Cu toată frica și atenția afirm că un om care nu își dorește gloria Domnului Isus, nu a văzut-o și nici nu are vreo siguranță că o va vedea. Cea mai înaltă stare a omului este când va fi în prezența lui Hristos și, într-un mod care întrece tot limbajul nostru uman, fericirea, satisfacția și bucuria lui se vor ridica la un nivel cum nici măcar nu își poate imagina. Nu există fericire în afara lui Hristos sau fără El. Astfel, cerul nu este de dorit pentru ceea ce este el, ci pentru Cine este întronat acolo, adică Hristos.

Perfectarea

Deși Pavel prezintă această fază a mântuirii la final, ea ține din momentul primirii mântuirii prin credință până la proslăvire. Această fază a mântuirii conține două aspecte numite în teologie perseverența în har și păstrarea în har. Expresia „perseverență în har” încearcă să arate implicarea omului în sfințirea sa în timp ce expresia „păstrarea în har” accentuează rolul decisiv al lui Dumnezeu.

Aceste două moduri prin care poate fi privită sfințirea noastră nu sunt două părți ale mântuirii care depind reciproc una de cealaltă, așa cum se afirmă deseori. Oamenii zic „Dumnezeu își face partea Lui dacă noi ne-o face pe a noastră” și cu un gram de ironie unii spun „Dumnezeu îți dă dar nu îți bagă-n traistă”. Înțeleg că prin aceste „vorbe de duh” se încearcă stimularea efortului uman, dar cred că ele sunt fundamental eronate din punct de vedere teologic.

Dumnezeu nu așteaptă ca noi să vrem, noi să decidem, noi să perseverăm, noi să facem ca abia apoi El să ne dea har, ci El ne dă har chiar pentru ca să vrem, să decidem, să inițiem, să continuăm și să finalizăm orice lucru bun. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu depinde de noi. El va folosi și nuiaua disciplinării dacă suntem leneși, letargici, indiferenți, delăsători sau lipsiți de preocupare. Sfințirea nu este o combinație de efort uman și lucrare divină, ci este o lucrare a lui Dumnezeu în și prin om.

Dacă ar fi să prezentăm o legătură între perseverență și păstrare va trebui să spunem că perseverența depinde de păstrare. Dumnezeu ne păstrează și doar datorită acestui lucru noi perseverăm. Noi nu putem persevera în nici o privință dacă Dumnezeu, prin harul Lui supranatural, secret și suveran n-ar lucra cu putere în inimile noastre. Noi avem promisiunea că Dumnezeu lucrează în noi „orice faptă și cuvânt bun” (2 Tesaloniceni 2:17), chiar „voința și înfăptuirea” (Filipeni 2:12-13), și „orice dorință de bunătate și orice lucrare izvorâtă din credință (2 Tesaloniceni 1:11), astfel că nu așteptăm ca Duhul să ne arate când lucrează la anumite momente specifice. El lucrează în noi mereu, de aceea noi trebuie să perseverăm mereu prin puterea Lui.

Mântuirea este un proces perfect. Ea începe cu alegerea Tatălui și se termină cu dobândirea gloriei împreună cu Hristos. Ea este un proces care nu poate fi fracturat pentru că Dumnezeu a decretat ca toți cei ce sunt mântuiți să parcurgă tot procesul. Perfecțiunea mântuirii prezentată atât de clar în acest text trebuie să ne încălzească inimile și să ne înalțe în laudă către Dumnezeu care a făcut o asemenea lucrare deosebită pentru noi.

 

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s