Începutul Evangheliei

Evanghelia este Dumnezeu. Evanghelia îl are în vedere și pe om dar nu este în primul rând despre el. Toată Scriptura este o prezentare detaliată a Evangheliei. Trebuie să înțelegem cum începe toată această poveste – istorie pentru că în acest început se află teologia corectă a răscumpărării noastre.

DUMNEZEU CREATORUL

Scriptura începe cu a ne descrie pe larg cum Dumnezeu a creat toate lcrurile. Biblia repetă că Dumnezeu a fost toate lucrurile foarte bune. Astfel, este fără tăgadă faptul că lumea este perfectă. Această perfecțiune se vede în frumusețea creației, în diversitatea lucrurilor create, în armonia din întreaga creație și slava pe care Dumnezeu a atribuit-o tuturor lucrurilor create. Mai mult, Dumnezeu crează lucruri care să satisfacă gusturile omului: „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni la mâncare şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Geneza 2:9).

Loviturile care vin din partea multor oameni de știință față de evenimentul creației trebuie înțelese în contextul lupte diavolului împotriva lui Dumnezeu. Dacă evenimentul creației este șubred atunci El nu are drepturi asupra creației Sale și, de aceea, nici nu poate responsabiliza oamenii, ca mai apoi să îi tragă la răspundere.

DUMNEZEU STĂPÂNITORUL

Dacă Dumnezeu a creat lumea înseamnă că El este proprietarul ei ultim. Acest adevăr aruncă o lumină clară asupra relației noastre cu creația. Noi nu suntem și nu putem fi proprietari ultimi ai acestei lumi, ci în cel mai bun caz administratori responsabili și înțelepți. Dacă nu înțelegem această relație pe care o avem cu Dumnezeu, în calitatea lui de Stăpân suveran, nu ne vom înțelege statutul, misiunea, drepturile și nici privilegiile.

DUMNEZEU PROVIDENȚA

Dumnezeu nu crează lumea ca pe un ceas, îl încordează și îl lasă apoi să funcționeze de unul singur. Dumnezeu poartă de grijă creației Sale. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu îl are în centrul pe om, creat într-un mod special, cu o identitate specială și cu un scop special.

Crearea specială

Omul este creat diferit de celelalte făpturi. Dumnezeu face două acțiuni – îl face pe om din țărână și cu propri suflare îi dă viață. Astfel, existența omului este împărțită între pământ și Divinitate: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Omul este țărână dar și o ființă care poartă suflarea lui Dumnezeu în el. Trupul aparține pământului dar sufletul trebuie să se întoarcă la Dumnezeu.

După căderea omului în păcat omul devine mort – despărțit de Dumnezeu, având moartea spirituală acționând cu putere în sufletul și personalitatea acestuia. Această suflare de viață ne este oferită din nou în nașterea din nou: „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă” (Ioan 6:63). Astfel, noi nu avem viață cu adevărat până Duhul Sfânt nu suflă peste noi și ne face vii spiritual.

Ajutorul special

Dumnezeu îi dă omului un ajutor special. Pentru a arăta acest lucru Dumnezeu îl pune pe om să dea nume animalelor. Iată scena: „Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească, şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele. Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului, dar, pentru om, nu s-a găsit niciun ajutor care să i se potrivească” (Geneza 2:19-20). Omul este convins că este diferit de animale și că nici un animal nu-i poate fi ajutorul de care are nevoie.

Dumnezeu îi pregătește un ajutor special într-un mod special: „Atunci, Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om” (Geneza 2:20-21). Adam recunoaște că femeia este ajutorul de care are nevoie: „Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi ‘femeie’, pentru că a fost luată din om” (Geneza 2:23).

Identitatea specială

Omul este o ființă specială – este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut” (Geneza 1:27). Nimeni nu mai este ca omul. Chiar din acest fapt ni se arată că omului urmează să i se dea o misiune specială, cu implicații cosmice. Tot universul este un amfiteatru în care se desfășoară activitatea omului spre slava lui Dumnezeu. Toți sunt martori la această scenă glorioasă.

Omul încă are chipul lui Dumnezeu dar este profund desfigurat. Reconstruirea acestui chip are loc doar în Hristos care „este chipul lui Dumnezeu” (Filipeni 2:6) atunci când suntem regenerați și suntem făcuți oameni noi: „şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul” (Efeseni 4:24). Astfel, oamenii care refuză să vină la Hristos ajung să se asemene mai mult cu satan, păcătuind împotriva lui Dumnezeu și degradându-se tot mai mult moral și spiritual.

Poziția specială

Spre deosebire de tot ce a creat Dumnezeu, omul este creat ca să-L reflecte pe Dumnezeu și de aceea este făcut stăpânitor – administrator: „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ” (Geneza 1:26). Așadar, dorința, în ea însăși, nu poate fi păcătoasă decât în cazul în care ea interferează cu misiunea pe care Dumnezeu ne-a dat-o și alterează identitatea noastră, pervertind-o.

După căderea omului în păcat, dorința de a stăpâni devine poftă și omul ajunge să fie robit de lucrurile pe care trebuie să le stăpânească. Funcția de administrator s-a pervertit așa că omul ajunge să idolatrizeze lucrurile, să umble nebun după ele găsindu-și valoarea în relație cu ele, bazându-și liniștea, satisfacția, sentimentul de succes pe aceste lucruri. Teama omului de viitor, de lipsuri și de insatisfacție ajunge să fie amețită cu deținerea de lucruri. În ce robie a ajuns omul!

Spațiul sacru

Dumnezeu creat o grădină în Eden. În acest spațiu sacru este pus omul: „Apoi, Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise” (Geneza 2:8). Aici este centrul misiunii omului dar și locul întâlnirii acestuia cu Dumnezeu. De aceea, este un spațiu sacru. Grădina Edenului este ca un templu viu, natural, loc al manifestării nemijlocite a lui Dumnezeu față de om. Prin aceasta ni se arată dorința supremă a lui Dumnezeu de a avea părtășie cu omul.

Pe tot parcursul Scripturii vedem această dorință a lui Dumnezeu de a se întâlni și a avea părtășie cu omul. Mai târziu oamenii construiesc altare, Iacov ajunge la Betel – Casa lui Dumnezeu, Avraam merge pe munte ca să se întâlnească cu Dumnezeu, evreii primesc Cortul Întâlnirii iar Solomon construiește un templu grandios. La final vine Hristos și afirmă că va strica și reconstrui templul trupului Său ca prin El să ne putem întâlni pe o cale nouă și liberă cu Dumnezeu. În Hristos este realizată dorința lui Dumnezeu de a fi în părtășie cu El pe un teren sacru.

La finalul vremilor acest plan al lui Dumnezeu se va împlini în mod desăvârșit: „În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:-22-23).

Misiunea specială

Omul are o misiune dublă care poate fi sumarizată în două părți: întâi trebuie să se ocupe de aproape de grădină – să o păzească și să o lucreze: „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Geneza 2:15). În al doilea rând, omul avea responsabilitatea să se îmulțească și să umple pământul cu oameni care purtau chipul lui Dumnezeu: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” (Geneza 1:28). Astfel, toată planeta urma să fie populată de oameni care poartă chipul lui Dumnezeu.

Suntem prea mici ca să trăim pentru noi înșine. Dumnezeu ne-a creat ca să avem impact mondial, chiar cosmic pentru că este vorba despre El, nu despre noi. Dacă ar fi vorba despre noi am fi destinați să sfârșim în obscuritate. Dar pentru că este vorba de Dumnezeu, chiar de nu ne-ar cunoaște sau recunoaște cineva, noi știm că impactul nostru are reverberații în eternitate. Setea pentru a face ceva cu succes și cu impact mare, este satisfăcută doar prin aliniere la planurile lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu și-a abandonat această misiune după cădere omului, ci l-a ales pe Israel ca să fie lumina neamurilor dar Israel a falimentat groaznic. El a ajuns să fie într-un întuneric dens și profund așa încât Domul Isus trebuie să vină întâi pentru acest popor falimentar: „Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină” (Isaia 9:2). La final, a venit Hristos „Lumina lumii” (Ioan 8:12) și prin biserica pe care a format-o a ajuns să fie propovăduit până la „marginile pământului” (Faptele 1:8). Toți cei născuți din nou sunt făpturi noi în Hristos, creați după chipul lui Hristos. Astfel, pământul va fi plin de slava Domnului.

Legământul special

Am putea spune, fără să greșim, că, deși Scriptura nu prezintă termenul „legământ” totuși în Eden este realizat primul legământ. Omul are, ca Israel, un spațiu sacru – Edenul, templul natural, are o misiune sacră – de a umple pământul și a-l stăpâni și are niste stipulații pe care trebuie să le respecte pentru a fi binecuvântat: „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Geneza 2:16-17).

Dumnezeu ne-a creat cu dorința de siguranță și doar legământul este un teritoriu sigur pentru noi. Dumnezeu ne constrânge cu porunci și promisiuni pentru a ne păstra sentimentul de siguranță. Călcarea legământului ne aruncă în totală izolare, pustiire lăuntrică și ne umple de dubii.

Promisiuni speciale

Dacă suntem atenți observăm că Dumnezeu lasă doi pomi, foarte diferiți, unul lângă celălalt: „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni la mâncare şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Geneza 2:9). Evident, aici ni se prezintă relația lui Dumnezeu cu omul în tipologie. La fel cum Dumnezeu rostește pentru Israel binecuvântări și blesteme, asemenea Dumnezeu lasă doi pomi – unul care promite viața, iar altul moartea: „dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Geneza 2:17). Omul are viață și poate avea ceea ce este visul oricărui om – nemurirea dar este codiționat de ascultare.

DUMNEZEU LEGIUITORUL

Am observat deja că Dumnezeu este Legiuitorul propriei Sale creației. El face Legea în lumea Lui și are tot dreptul.  Omul nu poate face legi, el trebuie să se supună. Deși are o poziție unică în univers totuși El nu este stăpânul suprem. Dumnezeu își reține dreptul de a face legile. Un autor spunea: dacă nu îți convine legile lui Dumnezeu, fă-ți propriul univers și fă ce legi vrei tu. Deocamdată ne aflăm pe terenul lui Dumnezeu și suntem răspunzători față de El.

Dumnezeu stabilește legi cu privire la misiunea omului, hrana Lui, locuința lui etc. Dar trebuie să observăm două detalii cruciale.

În primul rând, legile lui Dumnezeu sunt pozitive, spre binele omului: „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină” (Geneza 2:16). Dumnezeu permite să mămânce „din orice pom”. Nici o restricție. Mai mult, Dumnezeu ține cont de plăcerea omului pentru că îi zice să mănânce „după plăcere”. Dumnezeu nu este un ucigaș al fericirii și satisfacției omului, ci Cel care pregătește și întreține această fericire.

În al doilea rând, restricțiile lui Dumnezeu sunt tot spre binele omului: „dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Geneza 2:17). Observați că este o singură restricție, în comparație cu permisiunea largă oferită. Mai mult, Dumnezeu lasă această interdicție pentru protejarea omului, a tot ce a investit Dumnezeu în el. Orice prohibiție divină are rolul de a proteja fericirea cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om.

Este un lucru absolut frapant: Dumnezeu limitează chiar și opțiunile de păcat ale omului. De ce Dumnezeu interzice exact acel lucru pe care omul urma să-l comită? Dumnezeu nu doar știa că omul va face acel păcat, motiv pentru care îi spune clar ce să nu facă, dar El a limitat în providența Lui faptele de răzvrătire pe care le putea comite omul.

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s