Conduita morților spirituali

CONDUITA MORȚILOR SPIRITUALI

„Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre, în care trăiați odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram și noi toți odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământești, când făceam voile firii pământești și ale gândurilor noastre, și eram din fire copii ai mâniei, ca și ceilalți” (Efeseni 2:1-3)

Într-o formulare excepțională, apostolul Pavel leagă starea noastră lăuntrică de comportamentul nostru exterior. Moartea spirituală nu poate fi ținută în

stăpânire, nu poate fi controlată, nu poate fi ascunsă, ci ea se revarsă din inimile noastre în afară, în faptele şi conduita noastră. Domnul Isus a spus că „din inimă ies” şi „din prisosul inimii vorbeşte gura” pentru că inima se revarsă întotdeauna şi nu poate decât să îşi schimbe manifestările păcătoase cu alte manifestări păcătoase. Pavel prezintă acest adevăr astfel: „voi erați morți în greșelile și păcatele voastre în care trăiați odinioară” (v.1). Iată ciudățenia morții spirituale – nişte oameni morți … trăiesc în păcat.

Ideea potrivit căreia mortul spiritual “nu face nimic”, la fel cum mortul fizic nu face nimic, este greşită şi bazată pe un paralelism eronat, stabilit din această metaforă. Caricaturizarea acestei metafore a împins mulți oameni la denigrarea doctrinei despre păcătoşenia omului. Suntem pe muchie de cuțit atât în ceea ce priveşte riscul major al respingerii acestei învățături, cât şi în ceea ce priveşte prezentarea ei deoarece unii au mers dincolo de afirmațiile Scripturii. Nu ne putem permite să greşim aici. Pavel nu a învățat că moartea spirituală ar presupune inactivitate pentru că este clar că aceşti morți „trăiesc” în păcate şi greşeli. Acest adevăr mai este prezentat în versetul 3, când spune „când trăiam în poftele firii noastre pământești, când făceam voile firii pământești”. Iată că oamenii morți spirituali sunt foarte activi. Mortul spiritual face foarte multe lucruri care sunt evaluate după standardele morale ale lui Dumnezeu. Aşadar, el este culpabil şi responsabil.

De asemenea, moartea spirituală nu presupune incapacitate. Am putea spune, pentru a fi precişi, că mortul spiritual “nu poate face nimic bun” din punct de vedere al perfecțiunii lui Dumnezeu, care ne cere supunere perfectă față de standardele Sale. Dar sub nicio formă nu putem spune că mortul spiritual este incapabil să acționeze. Dacă ar fi incapabil de acțiune, el nu ar putea fi tras la răspundere pentru ceea ce ar fi făcut, deodată ce n-a făcut nimic. În cel mai bun caz, mortul spiritual ar fi evaluat pentru ce nu a făcut. Totuşi, Scriptura ne arată că el este judecat pentru ceea ce face, nu doar pentru ceea ce nu face. Aşadar, numim incapacitatea mortului spiritual o “incapacitate spirituală spre bine”.

„Greşelile” şi „păcatele” sunt cele două exprimări exterioare ale morții spirituale. Greşeala înseamnă a cădea după ce ai fost aproape de țintă (gr. paraptóma). Uneori semnifică un act inconştient şi involuntar. Termenul „păcatele” (gr. hamartia) înseamnă, literal, falimentul în a nimeri ținta. Indiferent dacă este vorba de greşeli sau de păcate, acestea nu transformă oamenii în morți spirituali, ci sunt efecte şi dovezi ale morții spirituale. Este important de observat şi faptul că aspectul involuntar al acțiunilor noastre nu ne absolvă de responsabilitatea pentru faptele comise pentru că altfel ar însemna că cu cât suntem mai obişnuiți cu un păcat, cu atât suntem mai lipsiți de responsabilitate, ceea ce ar fi absurd. Astfel, obişnuința şi deprinderea cu păcatul, cimentarea conştiinței şi incapacitatea de a evalua păcatul comis nu-l fac pe om mai puțin responsabil, ci dimpotrivă.

La punctul în care am ajuns, este imperios necesar să stabilim ce anume înseamnă un păcat, pentru că este inevitabil să ne gândim la faptul că există mulți oameni care fac fapte bune, chiar dacă nu-L cunosc pe Dumnezeu personal. Ba chiar am putea spune că toți oamenii fac la un moment dat lucruri bune. De ce folosim o metaforă care poartă cu sine ideea de finalitate şi corupție integrală? Doctrina căderii în păcat a mai fost numită „depravarea totală”, însă din pricina faptului că oamenii fac şi lucruri bune, este în general considerată extremă şi inadecvată pentru descrierea stării de păcat a omenirii. Aşadar, care este adevărul?

Oare un hindus care îşi dă averea săracilor, un ateu care este sensibil şi protectiv cu animalele, un musulman care promovează ecumenismul şi pacea în mijlocul agresiunii şi terorismului, un agnostic care şi-a petrecut viața ajutând săracii din Africa, un creştin care trăieşte moral în societate, în ciuda faptului că cinsteşte sfinții, pe fecioara Maria şi apelează pentru mântuirea lui nu doar la Domnul Hristos, oare toți aceşti oameni nu fac binele? Ar putea cineva contesta utilitatea eforturilor şi sacrificiilor acestora?

Este adevărat că omul mort spiritual poate face fapte bune care se conformează în exterior legii lui Dumnezeu, dar niciodată această conformare nu este din inimă şi nu poate fi în măsura cerută de Dumnezeu. De asemenea, este adevărat că oamenii pot face fapte bune care sunt folositoare societății şi fără de care societatea nu ar putea progresa, dar acest lucru nu are nici un efect asupra relației omului cu Dumnezeu, pentru că moartea spirituală are de-a face, în primul rând, cu relația omului cu Dumnezeu, nu cu relația lui față de ceilalți oameni. Aşadar, deşi noi apreciem, ne bucurăm şi încurajăm faptele care sunt profitabile din punct de vedere familial, material, social, civic şi legal deoarece contribuie la bunăstarea individului, a familiei şi a societății, totuşi ele nu pot fi acceptate de Dumnezeu ca fiind fapte bune.

Insist asupra distincției menționate anterior pentru că mulți creştini confundă faptele profitabile societății şi faptele morale cu faptele bune (spirituale). Confuzia constă în confundarea faptelor făcute în relație cu oa- menii (să le numim fapte orizontale) cu faptele făcute în relație cu Dumnezeu (acestea sunt fapte verticale). O faptă bună pe orizontală nu este întotdeauna şi în mod necesar bună din punct de vedere spiritual, pe verticală, în relație cu Dumnezeu. De fapt, putem afirma fără teamă că orice faptă bună doar din punct de vedere exterior, relaționat la om, este o faptă rea din punct de vedere spiritual pentru că nu este făcută într-o raportare corectă la Dumnezeu.

În ce fel omul natural, căzut în păcat, nu poate face niciun bine, deodată ce ştim şi afirmăm că el nu este cât de rău poate fi?

1 A face fapte bune înseamnă să facem totul în con- cordanță cu voia lui Dumnezeu (standardul), în dependență de Dumnezeu (credința), din dragoste pentru Dumnezeu (motivația), pentru slava lui Dumnezeu (scopul), cu puterea lui Dumnezeu (puterea) şi pe baza recunoaşterii meritelor Sale în toate lucrurile.

2 A face bine înseamnă să facem tot binele. Dumnezeu nu poate lua în calcul fapte, gânduri, atitudini sau vorbe separate de toate celelalte. Pentru El legea este un tot unitar, de aceea a călca una dintre porunci înseamnă a călca toată Legea.

3 Standardul pe care Dumnezeu ni-L cere este perfecțiunea. Dacă nu atingem perfecțiunea, nu atingem ceea ce Dumnezeu ne cere. În acest caz este irelevant dacă facem orice altceva având în vedere standardul pe care Dumnezeu ne cheamă să-l atingem.

4 Păcătoşenia omului este în esență spirituală. Tot ceea ce face omul despărțit de Dumnezeu este păcătos, chiar dacă unele fapte se conformează, în mod vizibil şi extern, legii morale a lui Dumnezeu. El poate face unele fapte morale din punct de vedere extern, dar nu poate face fapte spirituale acceptate de Dumnezeu.

5 Sursa din care ies toate faptele, gândurile şi vorbele oamenilor este inima, iar ea este coruptă de păcat. În consecință, tot ceea ce iese din această inimă este păcătos şi afectat de păcat, imperfect şi imoral.

În concluzie, un om care nu este împăcat cu Dumnezeu poate fi sigur că nimic din ceea ce face, inclusiv faptele care contribuie la bunul mers al familiei sau societății, nu este folositor din punct de vedere spiritual şi nu este apreciat de Dumnezeu. Este evident că lipsa conformării interioare, sau spirituale, față de legea lui Dumnezeu, nu trebuie să împingă un om spre a se face de două ori vinovat, ignorând chiar şi conformarea exterioară. Ceea ce trebuie să înțelegi este că nu există speranță de recuperare din faptele personale şi că ele sunt o dovadă a depravării şi stricăciunii spirituale, nicidecum un argument împotriva morții spirituale.

Oare am înțeles fiecare dintre noi că nu am făcut nici măcar o faptă bună? Înțelegem noi că neavând nici o faptă bună, nu doar că Dumnezeu nu poate mântui pe nimeni prin fapte bune, dar nici nu ar putea să le ia în calcul deodată ce ele nu pot fi făcute de cei necredincioşi? Și dacă tot ceea ce face omul fără Dumnezeu nu este bun, înseamnă că tot ceea ce a făcut el, inclusiv faptele sale „bune”, caritabile şi profitabile societății, sunt o formă de răzvrătire față de Dumnezeu, care-i măresc vinovăția.

Extras din cartea “Mântuire din moarte spirituală”

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s