Alegerea voastră – 1 Tes. 1:4

Importanţa alegerii. Versetul 4 nu prezintă o propoziție nouă, așa cum pare să arate traducerea uzuală (Cornilescu), ci este o justificare a observațiilor făcute în versetul 3. Așadar, în versetul 3 Pavel Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru că acești oameni practicau sfințenia iar în versetul 4, Pavel subliniază că sfințenia lor era o dovadă a faptului că ei făceau parte dintre aleșii lui Dumnezeu. De aceea traducerea corectă a versetului 4 o găsim în Biblia GBV 2001: „știind, frați preaiubiți de Dumnezeu, alegerea voastră”.

Doresc să observați ceva mult mai important. În identificarea sfinţirii lor, Pavel menţionează trei virtuţi care aparţin credincioşilor prin har chiar din momentul convertirii lor: credinţa, nădejdea şi dragostea. Ele sunt parte din actul convertirii, iar dezvoltarea lor pe parcursul vieţii o numim sfinţire sau perseverenţa în sfinţenie. Astfel, nu doar sfinţenia, ci însăşi convertirea acestor oameni este un rezultat al alegerii lui Dumnezeu.

Este evident că nimeni nu poate fi mântuit dacă nu crede în Hristos, dacă nu Îl iubeşte și dacă nu nădăjduieşte în El. Deşi pot exista distincţii între acestea trei, totuşi ele nu pot fi separate pentru că se nasc din aceeaşi lucrare a harului suveran care ne învie spiritual şi ne dă un apetit, o dispoziţie și o dependenţă de Hristos, Mântuitorul nostru.

Dacă propoziţia „știind, frați preaiubiți de Dumnezeu, alegerea voastră” este centrală în acest pasaj aşa cum am demonstrat, atunci înseamnă că alegerea veşnică a lui Dumnezeu stă la baza convertirii şi sfinţirii (v.3), la baza predicării Evangheliei cu putere şi Duh Sfânt (v.5), la baza primirii Cuvântului cu o bucurie supranaturală (v.6), la baza mărturiei prin Cuvânt şi viaţă (v.7-8), la baza lepădării idolilor, întoarcerii la Dumnezeu şi slujirii Sale, a aşteptării lui Hristos şi a răpirii (v.9-10). Aşadar, alegerea suverană a lui Dumnezeu este baza întregii vieţi creştine, de la început şi până la final. Totul trebuie pus pe seama lui Dumnezeu. El Îşi ia gloria din toate, iar omul este un privilegiat al harului suveran.

Instituirea alegerii este arătată prin expresia „știind… alegerea voastră”. Termenul „alegerea” (gr. eklogēn) este folosit de șapte ori în Noul Testament și de fiecare dată are în vedere alegerea făcută de Dumnezeu (Fapte 9:15; Romani 9:11; 11:5,7,28; 2 Petru 1:10). Forma verbală apare de 22 de ori în Noul Testament. Nu avem nici un motiv care să ne indice faptul că acest termen ar vorbi despre o alegere pe care au făcut-o tesalonicenii. Literal, termenul înseamnă „selectare din și spre un rezultat”.

Doctrina alegerii ne protejează de ideea potrivit căreia mântuirea este rezultatul deciziei omului, ea fiind parte din planul lui Dumnezeu veșnic și nu o idee spontană, nici un accident sau un plan de rezervă făcut în urma căderii în păcat a omenirii.

Această realitate oferă o siguranță de nestrămutat celor aleși.

Este foarte important de observat că Biblia nu vorbește despre alegerea făcută de noi, nu pentru că nu ar exista o alegere pe care o facem atunci când venim la Hristos (sau o exercitare a voinței personale), ci se omite pentru că definirea convertirii, în acești termeni, ar introduce o confuzie cu privire la natura ei, care este mult mai mult decât o decizie. Ea este o manifestare imediată şi directă din nașterea din nou. De asemenea, nu se vorbeşte despre alegerea omului şi voinţa lui pentru că factorul decisiv în mântuire nu este omul care decide, ci Dumnezeu.

Mântuirea a fost plănuită în întregime din eternitate. Pavel nu este sigur doar de alegerea sa, ci are siguranță și pentru alegerea tesalonicenilor. Pavel nu vorbește despre alegere ca despre un plan general de mântuire, ci de alegerea unor oameni. O alegere generală sau condiționată de om nu ar aduce nici o mângâiere și nici o siguranță, având în vedere neputinţa, împietrirea şi orbirea naturală a omului.

Pavel nu oferă nici o explicație conceptului de alegere, lăsându-ne astfel de înțeles că acești creștini erau foarte familiarizați cu doctrina alegerii. Acest fapt vine în contradicție directă cu opinia unora care spun că această doctrină ar trebui predicată doar oamenilor maturi în credinţă sau în cadre mai private. Pavel consemnează acest adevăr într-o epistolă care avea să fie citită mereu în public. Se pare că Pavel a predicat această doctrină chiar imediat după convertirea tesalonicenilor la creștinism pentru că ei erau atât de familiarizaţi cu ea încât nu au nevoie de detalii.

Doctrina alegerii a dat multă bătaie de cap comentatorilor biblici și a produs multă tulburare creştinilor obişnuiţi să citească Scriptura cu prejudecăţi şi concepte filozofice preluate din cultură, din societate şi din scrierile celor mai influente şi luminate minţi ale vremii noastre. Până nu ne înnoim mintea cu definiţiile şi axiomele biblice, nu vom putea vedea frumuseţea acestei învăţături.

Scopul apostolului Pavel, atunci când a prezentat această învăţătură, nu a fost să creeze dezbateri între credincioşi, ci să anime doxologia și duhul închinării sincere şi duhovniceşti. El începe epistola mulţumind lui Dumnezeu şi identificând mentalitatea pe care o avea când făcea acest lucru prin cuvintele: “ştiind fraţi preaiubiţi de Dumnezeu alegerea voastră”. Alegerea, înţeleasă într-un mod biblic și primită în duh, duce la închinare, nu la ceartă.

Identificarea aleșilor. Apostolul identifică primele două semne ale aleșilor lui Dumnezeu prin intermediul a doi termeni foarte simpli: ei sunt părtași sfinților și sunt preaiubiți de Dumnezeu.

Primul semn este orizontal, iar al doilea este vertical. Aici este rezumată religia autentică: relația cu Dumnezeu și iubirea aproapelui, iar aproapele nostru este, înainte de toate, aproapele spiritual, nu în primul rând aproapele fizic.

SEMNUL 1 – PĂRTĂȘIA CU SFINȚII „fraţi preaiubiţi de Dumnezeu” – v.4

Alegerea făcută de Dumnezeu a dus inevitabil la formarea unei comunități a celor aleși. Lipsa sentimentului de apartenență față de comunitatea creștină este semnul că un om nu este născut din nou. Cei care se pretind aleși, dar nu iubesc biserica, pretind o anomalie, iar aceasta este o auto-înşelare. Din păcate, foarte mulţi sunt cuprinşi de ea!

Bineînțeles că ipoteza pe care o susțin aici este una radicală și poate fi foarte ușor manipulată pentru subjugarea unor suflete din cadrul unor denominaţii, însă ideea pe care doresc să o exprim foarte clar este următoarea: alesul lui Dumnezeu știe că are frați și din dragoste pentru ei se va alătura comunității pe care ei o formează. Dacă această alăturare este sau nu corectă în toate aspectele ei, rămâne să analizăm într-o altă lucrare.

Motivul pentru care o asemenea idee pare revoluționară stă în faptul că în zilele noastre, religia este individualizată, iar aspectul comunitar al relației cu Dumnezeu s-a pierdut. Mulți oameni pretind că pot să-L iubească pe Dumnezeu, dar fără să aibă legătură cu copiii Lui. Conform Scripturii, o asemenea ipoteză este complet falsă! Auzim atât de des despre credincioşi care spun că „au o relație personală cu Dumnezeu”, dar care vorbesc atât de rar despre relația personală cu frații lor și cu ceilalți copiii ai lui Dumnezeu.

Fiecare om trebuie să se întrebe sincer dacă declarația iubirii lui față de Dumnezeu este acompaniată de practica iubirii aproapelui și dacă această iubire a aproapelui se vede în iubirea părtășiei cu aleșii lui Dumnezeu. Un asemenea test rămâne fundamental pentru toate veacurile!

Întrebarea nu este dacă aparținem de un cult sau de o denominație creștină și nici dacă frecventăm întâlnirile unei adunări creștine, ci dacă în mod sincer experimentăm apartenența la familia creștină și dacă cei cu care ne întâlnim sunt frații noștri – spiritual vorbind.

Nu sunt naiv să cred că cultele evanghelice s-ar putea uni sub același numitor comun și că ar putea dispărea la un moment dat în viitor. Nu întrețin nici vreun gând care să fie favorabil ecumenismului, dar nu mă pot opri din a observa că multele garduri și separări de astăzi, pe factori cu totul nesemnificativi, nu au nimic de-a face cu dorința și gândul lui Dumnezeu pentru adunarea lui Hristos.

Înfrățirea noastră sub stindardul jertfei lui Hristos ne arată că nu ne adunăm pe terenul unor numitori comuni, pe baza unor afinități și nici măcar pe baza unor mărturisiri de credință foarte nuanțate. Pe noi nu ne strânge relația de sânge cu ceilalți frați din biserică, tradițiile ecleziale sau prieteniile, ci Domnul Isus pe care Îl cunoaștem pentru ceea ce este El pentru noi și pentru lucrarea Sa răscumpărătoare.

Când înfrățirea este bazată pe Hristosul Scripturii și pe lucrarea Sa, atunci adunările locale sunt protejate de atâtea dezbinări, fracturi și franjurări continue pe care aceasta le suferă în multe locuri, din cauza unor lucruri care țin, în majoritatea cazurilor, de nuanțe și detalii sau de niște interpretări, preferințe și viziuni personale ale unor slujitori și grupuri de oameni.

Acest semn ne ferește de câteva pericole:

În primul rând, suntem feriți de sectarism. Există grupuri de oameni religioși care sunt intoleranți față de alți oameni, chiar dacă diferențele dintre ei sunt nesemnificative. Deviza acestora este separarea, în timp ce afirmă că toți ceilalți sunt lipsiți de autenticitate, sunt falși și eretici. Însă Pavel îi identifică pe toți credincioșii ca fiind frați.

În al doilea rând, suntem feriți de individualism. Privatizarea religiei este o eroare care trebuie combătută perseverent deoarece este un inamic foarte serios pentru părtășia credincioșilor. Noi nu putem fi singurii copii ai lui Dumnezeu, ci suntem frați cu ceilalți credincioși din familia lui Dumnezeu.

În al treilea rând, suntem feriți de elitism. A existat mereu în creștinism câte un grup de oameni care s-a considerat special și mai spiritual decât ceilalți. Dumnezeu nu acceptă asemenea departajări, ci îi numește pe toți frați. Elitiștilor le place să stea între alți oameni care nu fac parte din grupurile lor tocmai pentru a avea mereu grupuri cu care să se compare (inferioare din perspectiva lor).

Îl al patrulea rând, suntem feriți de clericalism. Una dintre cele mai periculoase mișcări în biserica instituționalizată este tendința de separare a clerului de laici. Duhul Sfânt ne învață că, indiferent de slujbele noastre în adunare, suntem cu toții frați. Tendința clericală nu acceptă această comuniune.

Este un aspect cu totul special ce poate fi observat la apostolul Pavel – deși se prezintă pe sine ca apostol, pentru a stabili autoritatea cu care a fost învestit de Hristos în adunare, totuși el îi tratează pe ceilalți credincioși ca pe frații lui. Pavel nu menționează vreun lucru care l-ar putea ridica deasupra celorlalți pentru a le inocula un sentiment de inferioritate. Alegerea lui Dumnezeu ne așază din punct de vedere spiritual în aceeași categorie.

Dragul meu, nu te înșela, ci întreabă-te, înaintea lui Dumnezeu, care este starea inimii tale față de aleșii lui Dumnezeu? Care este adunarea în care te implici și în care îți arăți dragostea în mod practic? Cât de mult îți lipsește părtășia sfinților? Care este considerația ta pentru copiii aleși ai lui Dumnezeu?

SEMNUL 2 – PREAIUBIȚI DE DUMNEZEU „fraţi preaiubiţi de Dumnezeu” – v.4

Dragoste suverană eternă

Termenul „preaiubiți” apare cel puțin de 143 de ori în Noul Testament. Acesta este un verb în limba greacă care s-ar mai putea traduce cu „fiind preaiubiți”. Autorul ne învață astfel că dragostea lui Dumnezeu pentru cei credincioși este continuă și neîntreruptă.

Iubirea aceasta nu implică o vrednicie a tesalonicenilor izvorâtă din caracterul sau conduita lor, ci este o acțiune divină, unilaterală. Dragostea necondiționată a lui Dumnezeu este una dintre cele mai glorioase adevăruri ale Sfintei Scripturi. De fapt, o diferență elementară dintre religiile păgâne și cea creștină constă în faptul că Dumnezeu ne iubește necondiționat.

Faptul că Pavel pune alegerea lui Dumnezeu alături de dragostea Lui pentru noi, ne arată acelaşi lucru pe care l-a menţionat în Efeseni 1:4-5 – că dragostea este motivaţia alegerii. El ne-a ales pentru că ne-a iubit, iar dincolo de acest adevăr nu mai putem vedea nimic. Doar atât ni s-a descoperit. Alegerea şi dragostea lui Dumnezeu a creat acest adevăr misterios pe care îl numim dragoste suverană. Dacă acest adevăr nu îţi dă siguranţă, atunci nimic altceva nu îţi poate da.

Experimentarea dragostei

Deși în alte pasaje un semn al nașterii din nou este iubirea noastră față de Dumnezeu totuși, în acest pasaj, un semn distinctiv al alegerii noastre este iubirea Lui față de noi. Pavel învață în alte pasaje că această dragoste este experimentată foarte puternic printr-un simțământ spiritual profund.

Cu alte cuvinte, dragostea divină nu este doar o doctrină cu care ne hrănim mințile, ci este o realitate experimentată care atinge întreaga ființă a credinciosului, așa cum spunea apostolul în Romani 5:5: „Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.”

În multe adunări credincioșii sunt deseori îndemnați să se cerceteze în ceea ce privește umblarea lor duhovnicească și morală, însă în foarte puține cazuri sunt chemați să-și cerceteze inima pentru a identifica, nu gândul dragostei lui Dumnezeu, ci experimentarea dragostei Sale. Bineînțeles că astfel este introdus un grad mare de subiectivitate, însă aceasta nu trebuie să ne împiedice să ne bucurăm de o experiență reală și binecuvântată pentru sufletele noastre.

Dragoste specială și limitată

Pasajul acesta ne obligă să înțelegem că dragostea lui Dumnezeu pentru aleșii Săi este specială și unică. Mesajele evanghelistice ale multor predicatori, în care au subliniat că „Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii la fel”, distrug siguranța pe care credincioșii ar trebui să și-o găsească în dragostea de legământ prin care Dumnezeu îi iubește în mod unic și special. Există o bunăvoință a lui Dumnezeu arătată față de toată creația, dar aceasta nu este dragoste de legământ limitată la cei aleși.

În toată Scriptura există un singur pasaj care pare să arate extinderea dragostei mântuitoare și către necredincioși (Ioan 3:16), în timp ce toate celelalte pasaje, care alătură dragostea lui Dumnezeu morții Domnului Isus, sunt adresate exclusiv credincioșilor (Romani 5:8; 1 Ioan 3:16, 4:9,10; Efeseni 5:9, 25; Galateni 1:4 și 2:20). Dumnezeu nu-Și iubește aleșii la fel cum îi iubește pe cei care ajung să fie pierduți pentru totdeauna în focul iadului.

Efectele dragostei divine

Nimeni nu trebuie să creadă că doctrina dragostei lui Dumnezeu pentru cei aleși ar putea conduce la trăire în păcat, căci dragostea Lui este una sfântă și care ne constrânge spre sfințenie. Dragostea Lui ne arată ura Sa pentru păcat, lucru demonstrat chiar prin jertfa mântuitoare a Fiului Său adusă pentru noi. Aceeași dragoste stă la baza pedepselor pe care El ni le aplică pentru a ne face asemenea chipului Fiului Său.

Ce mângâiere deosebită ar trebui să simțim atunci când deseori suntem respinși de familie, prieteni, cunoscuți și chiar de frați, știind că suntem iubiți din eternitate de Dumnezeu. De asemenea, în toate circumstanțele nefavorabile ale acestei vieți vitrege, gândul și experimentarea iubirii Sale este o mângâiere care întrece orice pricepere.

Dacă ne uităm la rezultatele practice ale manifestării dragostei suverane a lui Dumnezeu pentru tesaloniceni, putem enumera: dăruirea unei credinţe active, a unei dragoste ostenitoare şi a unei nădejdi perseverente (v.3). Această dragoste a lui Dumnezeu a lucrat în ei bucurie supranaturală în necazuri grele şi le-a deschis inima pentru primirea Evangheliei (v.6). Această dragoste i-a transformat în martori vii şi puternici ai Cuvântului lui Dumnezeu, având o viaţă nouă (vv.7-8). Dragostea Lui i-a smuls din păgânism şi idolatrie şi i-a alipit de Singurul Dumnezeu viu şi adevărat (v.9). Dragostea Lui L-a descoperit pe Hristosul înviat care îi izbăvea de ziua mâniei lui Dumnezeu (v.10).

Dragostea lui Dumnezeu este transformatoare. Ea nu este un simplu sentiment de simpatie, compasiune sau milă, ci este o dragoste care caută, găseşte, ridică, mântuiește şi transformă definitiv. Această dragoste se manifestă şi cuprinde viaţa întreagă a omului pentru totdeauna. Nu putem decât să strigăm plini de siguranţă şi uimire că nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu în Hristos Isus (Romani 8:39).

Sunt mulţi creştini care se îndoiesc de dragostea lui Dumnezeu. Ei fac acest lucru pentru că nu înţeleg câteva aspecte importante.

În primul rând, această dragoste este suverană, ceea ce înseamnă că ea ţine de Dumnezeu, nu de om.

În al doilea rând, această dragoste este eternă. Ea nu are de-a face cu ceea ce se întâmplă sau facem noi în viaţa noastră trecătoare.

În al treilea rând, această dragoste este transformatoare. Acest lucru înseamnă că Dumnezeu nu ne iubeşte dacă noi ne transformăm pe noi înşine, ci dragostea este cea care ne transformă.

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s