O analiză critică a teologiei lui David Pawson despre botezul cu Duhul Sfânt

Această scurtă analiză nu are rolul de a trata exhaustiv poziția lui David Pawson asupra botezului cu Duhul Sfânt, care va fi abordată selectiv pe parcursul acestei lucrări, ci să evidențieze anumite trăsături de bază pe care le consider esențiale pentru poziția lui și care fac obiectul studiului meu în această carte.

Fiindcă poziția lui David Pawson asupra primirii Duhului Sfânt a devenit destul de cunoscută în anumite cercuri creștine, voi face o analiză sumară a principalelor caracteristici ale acestei poziții. El spune că mântuirea presupune patru uși spirituale: pocăința, credința, botezul în apă și botezul cu Duhul Sfânt.

David Pawson spune că aceste patru uși spirituale “constituie procesul prin care cineva devine creștin”. Trebuie menționat că el lucrează cu o perspectivă cumulativă, adunând tot ceea ce pare să fie parte din mântuire și prezentând un ordo salutis al experimentării mântuirii, exclusiv din perspectivă umană. Astfel, regenerarea sau mântuirea reprezintă tot acest proces. Pentru el inițierea în creștinism nu este un act instantaneu și decisiv, ci mai degrabă un proces care poate dura minute, zile, luni sau chiar ani.

Pawson afirmă că “importantă este finalizarea, nu simultaneitatea” pașilor precizați anterior. Totuși, aceasta este o eroare pe care voi încerca să o deconstruiesc pe parcursul acestei cărți. În Noul Testament există câteva cazuri unice (Faptele Apostolilor 8) în care există o distanță temporală între aceste “uși”, dar ele nu sunt normative, ci excepționale și o anomalie dacă ar fi prezente astăzi.

Pentru Pawson deodată ce “toate patru elemente sunt necesare, este zadarnic să le gradăm ca importanță” , însă această gradare este inevitabilă când vedem accentul pus de Pavel pe botez atunci când în joc era unitatea bisericii și Evanghelia (1 Corinteni 1:17) sau când înțelegem că botezul este o “icoană închipuitoare” și nu însăși actul mântuitor.

Botezul este “un mijloc de experimentare, nu de câștigare, a izbăvirii” , însă Scriptura ne spune că este “mărturia unui cuget curat” (1 Petru 3:21). Botezul este, din punct de vedere al relației cu ceilalți, un act mântuitor, de separare de false sisteme religioase, de asociere cu Hristos și de acceptare a darurilor mântuirii, însă nu trebuie să facem confuzie între credința prin care primim mântuirea și botezul care este o declarație publică a ei.

Probabil că toate erorile pornesc de la hermeneutică. Pawson spune că epistolele “au fost adresate credincioșilor care fuseseră deja inițiați. Așa se face că nu există o abordare directă sau sistematică a temei noastre”. Aceasta este o acuzație foarte gravă, deoarece epistolele prezintă exegetic și complet perspectiva lui Dumnezeu asupra mântuirii noastre. Pawson scoate din calcul epistolele tocmai pentru că nu slujesc teologiei sale făcută pe trei sau patru evenimente din cartea Faptelor, aici comițând aceeași eroare ca mulți teologi penticostali și carismatici. Epistolele sunt principalele pasaje doctrinare care dau învățătură pe larg despre experiența mântuirii noastre.

Nu poate fi contestat că narațiunea “Faptelor conține pasaje didactice iar epistolele conțin narațiune” , însă această observație pierde esența argumentului. Cartea Faptelor este în mare parte o carte narativă, în timp ce epistolele sunt în mare parte cărți doctrinare. Așadar, prezența pasajelor doctrinare în anumite narațiuni are rolul, în unele cazuri, de a explica motivul pentru care în acel context istoric, spiritual și teologic, au avut loc anumite evenimente. Însă, epistolele trasează principii generale care trebuie să guverneze normativ toate experiențele creștinilor.

Este adevărat că Faptele Apostolilor descrie experiența creștină “la fața locului” , însă nu trebuie ratat faptul că descrie anumite experiențe care au avut loc într-un context istoric unic, la o perioadă istorică unică, cu grupuri unice de oameni și cu probleme nerezolvate cu totul unice în istoria bisericii. Astfel, deși sunt scrise “la fața locului”, atunci când ne uităm “la fața locului” vedem câteva situații excepționale și unice, nicidecum normative.

După ce a dat cu o mână la o parte o sumedenie de pasaje doctrinare extrem de sugestive pentru subiectul nostru, Pawson ne arată cu ce am rămas: “cele două texte care ne vin cel mai ușor în minte pot fi găsite în Fapte 8 și 19”. Și cei mai neinițiați creștini ar trebui să ridice sprâncenele la citirea unor afirmații de acest fel. Doar două texte? Este dubios că celelalte trebuie date la o parte. În caz contrar, teologia lui Pawson nu poate supraviețui.

Este interesant că în începutul cărții sale, Pawson recunoaște importanța apostolilor când spune că “din moment ce apostolii implicați au fost trei la număr, apostolii cei mai notabili, suntem îndreptățiți să credem că “tehnica” folosită de ei cu aceste ocazii oglindește practica lor obișnuită și reprezintă genul de răspuns la Evanghelie la care se aștepta Biserica primară”. După cum voi demonstra pe larg în capitolul despre botezul cu Duhul Sfânt în cartea Faptelor, nu la voia întâmplării apostolii sunt prezenți exact în cazurile excepționale pe care Pawson le ia ca normă, tratându-le pe toate celelalte în lumina a câteva pasaje – aceasta fiind o altă eroare majoră pe care o face în hermeneutică aplicată.

Pawson critică poziția pe care eu o adopt sub pretextul că “astfel de critici nu reușesc să facă distincție între trăsături care erau de excepție și cele care erau normale” , însă Pawson nu reușește să arate de ce trăsăturile pe care el le indică sunt de excepție sau normale în afară de faptul că el le consideră în acest fel. Niciun autor biblic nu împarte în categorii aceste trăsături. El continuă spunând că “se pierde din vedere că apostolii erau preocupați să aducă o situație anormală la normal”, însă tocmai acest fapt face aceste situații excepționale, nu paradigmatice pentru toți creștinii.

Pawson își susține teza arătând că în Faptele Apostolilor, în unele situații, se omit anumiți pași din cei enumerați la început. Astfel, el concluzionează că în absența precizării experimentării Duhului ca în cazuri excepționale folosit de el ca normă, acest lucru nu contrazice deloc teza lui deoarece “măiestria lui Luca îl împiedică să fie atât de monoton!” și el “a scos la iveală cea mai vădită sau esențială trăsătură”. Deși aș putea fi de acord cu aceste afirmații în general, totuși la fel cum absența unor aspecte din scrierea lui Luca nu înseamnă absența lor din realitate, la fel prezența unor elemente poate fi excepțională pentru acele cazuri și în nici un fel prezența lor nu înseamnă că trebuie să fie paradigmatice.

Pawson folosește același argument în ce privește epistolele și spune că “este adevărat că nu le menționează niciodată pe toate în același context (pentru același motiv pentru care și Luca o face foarte rar în Fapte, el selectează aspectele cele mai relevante pentru scopul de proximitate maximă).” Totuși, Pawson nu a dat dovezi textuale că autorii Scripturii au omis cronologia decalată indicată de Pawson și necesitatea experienței profetice ca normă și cu atât mai puțin lămuriri pentru cazurile excepționale. Motivul pentru care apostolii pot folosi interschimbabili termenii pocăință, credință, renegare sau mântuire, este pentru că atunci când exista un element, existau toate celelalte fără nici un decalaj de timp.

Pawson, în mod greșit, presupune că vreunul dintre cititorii săi ar putea să concluzioneze în mod eronat că “nu toate cele patru elemente sunt necesare pentru fiecare persoană”. Afirmația lui este un artificiu retoric care încearcă să apeleze la credința comună a cititorilor. Desigur, nimeni nu neagă necesitatea celor patru elemente, dar nu acest lucru încearcă să-l transmită Pawson, ci mai degrabă 1. Caracterul carismatic al experienței, manifestat prin vorbiri profetice, 2. Prezența unui decalaj între convertire și primirea Duhului și 3. Alte practici despre care Scriptura nu spune absolut nimic (recomand capitolul 35 – ajutându-i pe ucenici să primească). Așadar, nimeni nu neagă necesitatea pocăinței, credinței, botezului și primirii Duhului, ci felul în care Pawson spune că trebuie experimentate.

Pawson caricaturizează ușor poziția pe care o combate spunând că “convingerea că credința în Isus și primirea Duhului sunt sinonime (și prin urmare simultane) este atât de populară încât cele două faze, întotdeauna distincte în Noul testament, au fuzionat în majoritatea apelurilor evanghelistice”. Eu personal nu cunosc pe nimeni care să nu facă distincția între răspunsul uman prin credință și venirea Duhului în cel care crede. Nu acesta este nervul discuției, ci mai degrabă accentul pus de Pawson pe un decalaj între credință și primirea Duhului. Mai mult, convingerea pe care o susțin este că acest decalaj, prezent doar în anumite pasaje, are un motiv bine întemeiat în fiecare caz. În afară de cazul în care Pawson ar crede că Luca prezintă aleatoriu aceste situații, trebuie să căutăm motivele întârzierii într-o abordare holistică a datelor biblice.

De fapt, Pawson amintește imediat ce anume îl interesează când critică poziția opusă astfel “Se presupune fără îndoială că oricine L-a “primit pe Isus” automat “a primit și Duhul”, indiferent dacă acest lucru a fost sau nu însoțit de vreo experiență conștientă sau de vreo dovadă exterioară”. Pentru cineva care nu este familiarizat cu teologia și strategiile retorice ale lui Pawson, aceste cuvinte ar putea părea foarte rezonabile. Desigur, noi toți credem că cei care primesc Duhul au o experiență conștientă, deodată ce nimeni nu poate crede în Isus fără să fie conștient de acest lucru. De asemenea, noi credem că există dovezi ale primirii lui Isus și Duhului, însă Pawson se referă la “dovezi exterioare”, nu la orice fel de dovezi. Pentru el sfințirea, pocăința, lepădarea de sine, umblarea cu Domnul în veghere, dragoste și slujire nu sunt “dovezi exterioare”, ci se așteaptă manifestări profetice, ca în cazurile excepționale prezentate în Fapte. Am putea fi de acord și că un creștin botezat cu Duhul Sfânt are inima și gura plină de laudă la adresa lui Dumnezeu, însă pentru Pawson acest lucru nu este suficient de “exterior”. Trebuie neapărat să aibă loc manifestări carismatice ca în secolul 1, în special acelea despre care noi credem că au încetat din motive întemeiate.

Hermeneutica dezechilibrată a lui Pawson este trădată suficient prin următoarea precizare: “Chiar și o singură astfel de situație de diferențiere, ulterioară Cincizecimii, ar fi suficientă pentru a susține distincția respectivă [de timp, dintre convertire și primirea Duhului], dar mai sunt și altele în cartea Faptelor, în special cea de la Efes”. Trebuie observat că pentru Pawson și dacă ar exista sute de texte care prezintă alt tipar, altă paradigmă, altă perspectivă, pentru el nu ar fi suficient de convingător. Cred că această observație ar trebuie să fie lămuritoare pentru toți care au dubii cu privire la hermeneutica lui. Acest lucru este ciudat mai ales pentru că Pawson recunoaște imediat că situația din Efes este specială pentru că “este adevărat că, mai apoi, Pavel a descoperit că până și credința lor este defectuoasă” și astfel ei nu aveau cum să fi primit Duhul înainte de corectarea credinței lor. Este evident că Pawson face din pasajele excepționale normă pentru creștinii din toate timpurile.

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s