Rugăciunea și ungerea cu untdelemn din Iacov

Ce trebuie să facem astăzi pentru a vedea lucrări miraculoase ale lui Dumnezeu și tămăduiri ale bolilor? Trebuie să ne întoarcem la Scriptură. Trebuie să evităm să ne folosim de pasaje narative – descriptive care prezintă o istorie încheiată, o perioadă de tranziție, o perioadă unică în istoria omenirii, o perioadă de punere a temeliilor, o perioadă de mari schimbări. 

Iacov, un pasaj normativ

Epistola lui Iacov este una dintre primele cărți ale Noului Testament și este important să observăm acest lucru pentru că înseamnă că Iacov a dorit ca bisericile să înțeleagă devreme că apostolii și miracolele extraordinare făcute în vremea lor nu vor continua în acea formă pentru tot restul perioadei bisericii.

Știm că acest pasaj este normativ și fiindcă precizează ceea ce trebuie să facă credincioșii aflați în boli după plecarea apostolilor și a celor care aveau daruri de vindecare. Aceștia trebuiau să apeleze la cârmuitorii bisericilor care erau prezbiterii. 

Mai mult, Iacov vorbește la modul general despre orice om care este bolnav: “este vreunul printre voi bolnav?”. Iacov nu face nicio clasare, categorisire sau diferențiere. El trasează aici o normă pentru toți credincioșii. Este clar că el dorește ca acest pasaj să fie tratat ca normativ pentru toți cei care îl vor citi.

Inițiativa bolnavului

“Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii […]” (Iacov 5:14).

Textul îndeamnă pe cel bolnav „să cheme pe prezbiterii bisericii”. Astfel, Scriptura nu cunoaște idei ca și „școli de vindecare”, seri de trezire spirituală și vindecare trupească. Biblia nu vorbește despre oameni care călătoresc în toată lumea și vindecă oameni prin toate locurile în care ajung la evanghelizări sau seri speciale de vindecare. 

Am întâlnit de-a lungul timpului tot felul de practici ciudate care nu pot avea nicio acoperire biblică – unii au luat fără voia bolnavului fotografii și le-au uns cu untdelemn sub pretextul împlinirii acestui pasaj din Scriptură. Dacă acești oameni ar fi avut putere de a izgoni demonii de boală nu ar fi avut nevoie de ungere cu untdelemn. 

Motivul pentru care bolnavul trebuie să cheme prezbiterii bisericii este datorită faptului că el îi invită să îi ofere grijă pastorală întrucât Iacov vorbește și despre mărturisirea păcatelor în acest context. Această mărturisire cel mai probabil era făcută față de prezbiteri nu pentru că ei ar funcționat ca mediatori, ci pentru că ei își puteau oferi grija pastorală față de acești bolnavi care putea avea conștiința încărcată cu păcate. Astfel, prezbiterii făceau o slujbă completă, prin mărturisirea păcatelor pe care o primeau se ocupau de suflet și prin rugăciunea de vindecare se ocupau de trup. 

Prezbiterii

“Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului” (Iacov 5:14).

Iacov nu menționează apostolii în epistolă, ci doar prezbiterii. Biserica de la Ierusalim a avut prezbiteri stabiliți chiar din vremea apostolilor (Fapte 15) ceea ce arată că apostolii și-au înțeles rolul temporar în istoria Bisericii. 

Iacov nu permite scurtături în procesul acesta și arată că vindecarea conține un factor eclesial și pastoral, are loc în interiorul bisericii locale și sub oblăduirea prezbiterilor. El nu pomenește apostoli, oameni cu dar de vindecare sau vindecători, ci doar prezbiterii. 

Prezbiterii bisericii sunt cei mai potriviți în această situație din cel puțin două motive: în primul rând, pentru că ei au o autoritate rânduită de Dumnezeu pentru cârmuirea adunării în toate treburile ei și, în al doilea rând, pentru că ei reprezintă adunarea în toate acțiunile lor eclesiale. Astfel, când bolnavul îl cheamă pe prezbiter este ca și cum toată adunarea ar participa la lucrarea pe care o fac aceștia. 

Ungerea cu untdelemn

“Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului” (Iacov 5:14).

Această practică a ungerii cu untdelemn este foarte controversată și nu doresc să intru în toate detaliile și nici să demontez pozițiile pe care le consider nebiblice. Voi arăta care cred că este interpretarea cea mai naturală a textului, interpretare care ține cont de context și de destinatari. 

Destinatarii epistolei

Această epistolă este scrisă cu precădere evreilor după cum arată introducerea: “Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos, către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate: Sănătate!” (Iacov 1:1). Această practică nu mai este menționată, poruncită sau descrisă în vreuna din epistolele Noului Testament. Ea pare să fi fost înțeleasă de evrei.

Faptul că ei sunt destinatarii este arătat și de acest verset: “Pentru că, dacă va intra în sinagoga voastră un om cu un inel de aur, în haină strălucitoare, şi va intra şi un sărac în haină murdară” (Iacov 2:2, GBV 2001). Deci, este clar din acest pasaj că Iacov scrie unor creștini evrei care încă se întâlneau la sinagogă. Acest pasaj, așadar, are un accent iudaic proeminent. 

Datorită faptului că Iacov scrie evreilor împrăștiați de la Ierusalim din cauza persecuției stârnite (Fapte 8) și în urma căreia doar apostolii au rămas acolo, unii teologi au tras concluzia că Iacov vorbește despre o stare de slăbiciune spirituală și nu neapărat despre o boală fizică. De asemenea, se mai afirmă faptul că persoanele cărora Iacov le scrie este posibil să se fi aflat într-o stare de descurajare spirituale și chiar având diverse răni în urma tratamentului dur primit de la persecutorii lor.[1]

Boala vs slăbiciune

Ideea că Iacov se referă aici la frați slabi, nu neapărat bolnavi, pare să aibă susținere în anumite apariții din Noul Testament a termenului bolnav. Termenul se poate referi la slabiciunea în credință și cuget (Romani 4:19, 14:1-2, 1 Corinteni 8:11-12) sau o slăbiciune cu caracter spiritual la modul general (2 Corinteni 11:21, 29). Chiar termenul din limba originală pare să lase de înțeles această interpretare (gr. astheneó). 

Totuși, o mare parte din aparițiile din Evanghelii se referă la boli, unele chiar mortale, ca în cazul lui Lazăr (Matei 10:8, 25:36,39; Marcu 6:56, 4:40, 46; Ioan 5:3,7, 6:2; 11:1-3,6; Fapte 9:37, 19:12). O interpretare corectă ar trebui să ia în calcul toate aparițiile unui termen. Din acest punct de vedere datele biblice sunt împărțite și nu pot fi concludente în ce privește acest pasaj. Interpretarea decisivă trebuie să fie susținută și de alte considerente.

Aparițiile din Evanghelii

Scriptura se interpretează cu Scriptura. Astfel, atunci când ajungem la astfel de practici, trebuie să ne întoarcem la Scriptură pentru a vedea dacă găsim paralele pentru că nu este posibil ca apostolii să fi improvizat practici păgânești. Ei niciodată nu au făcut acest lucru. 

În Noul Testament găsim un singur pasaj care pare să fie paralel cu acesta unde apostolii sunt descriși ca practicând ungerea cu untdelemn pentru vindecare: “Scoteau mulţi draci şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Marcu 6:13). Aici pare să fie clar că ungerea nu avea rol medicinal, ci era mai degrabă simbolică arătând autoritatea de a aduce vindecare datorită trimiterii speciale a Domnului Isus.

Totuși, în Evanghelii termenul ungere (gr. ἀλείφω) mai apare menționat în legătură cu postul (Matei 6:17), ungerea trupului lui Isus (Marcu 16:1), ungerea picioarelor lui Isus de către femeia păcătoasă (Luca 7:38), ungerea capului la intrarea în casă a unui musafir (Luca 7:46), ungerea picioarelor lui Isus de către Maria (Ioan 11:2, 12:3). În cea mai mare parte a aparițiilor, ungerea aceasta nu este nici cu scop medicinal și nici cu uz liturgic sau ceremonial. Este o ungere obișnuită practicată în vremea respectivă. Este foarte greu de extras din Noul Testament ideea unei ungeri ceremoniale sau liturgice în vederea vindecării.

Practica din Vechiul Testament

În Vechiul Testament găsim această practică în câteva situații și întotdeauna era îndeplinită de un preot. De exemplu, această practică a fost folosită la punerea în funcție a preoților (Exod 29:21) și la inagururarea cortului întâlnirii ca semn al consacrării (Exod 40:9). 

Dar această practică este foarte întâlnită în cazul vindecării leproșilor. Iată cum este descrisă ungerea acestora: “Preotul să ia untdelemn din log şi să toarne în palma mâinii stângi. Preotul să-şi înmoaie degetul mâinii drepte în untdelemnul din palma mâinii stângi şi să stropească din untdelemn de şapte ori cu degetul înaintea Domnului. Din untdelemnul care-i mai rămâne în mână, preotul să pună pe (moalele) marginea urechii drepte a celui ce se curăţeşte, pe degetul cel mare al mâinii drepte şi pe degetul cel mare al piciorului drept, deasupra sângelui de la jertfa pentru vină. Iar untdelemnul care-i mai rămâne în mână, preotul să-l pună pe capul celui ce se curăţeşte şi preotul să facă ispăşire pentru el înaintea Domnului” (Leviticul 14:15-18). 

În cartea Iacov această practică simplificată este transferată de la preoți la prezbiterii bisericii. Ea nu este o practică dată tuturor membrilor bisericilor de pretutindeni, ci este restricționată la prezbiterii din biserica locală. Aceasta nu este o rânduială ca botezul și Cina Domnului, ci este mai degrabă o rânduială în cadrul bisericilor formate în special din evrei. 

Natura ungerii

Este clar că această ungere este pur simbolică. În Vechiul Testament ea avea loc după vindecare. În pasajul acesta după versetul care menționează ungerea cu untdelemn arată că eficiența nu stă în ungere, ci mai degrabă în rugăciune: “Rugăciunea cu credință va mântui pe cel bolnav” (Iacov 5:15a). 

John MacArthur optează pentru interpretarea potrivit căreia aici avem de-a face cu o ungere medicinală “a credincioșilor care au suferit răni fizice în trupurilor lor din cauza persecuțiilor”, dar și cu un aspect metaforic, astfel că ungerea aceasta transmite “responsabilitatea prezbiterilor de a stimula, încuraja, întări și revigora (Luca 7:46)” acești credincioși.[2]

Chiar versetul care menționează ungerea arată că activitatea primară este rugăciunea, nu ungerea: “să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în Numele Domnului” (Iacov 5:14). Dacă ne uităm atent în Scripturi rugăciunea este în Numele Domnului, ungerea aici având doar o funcție simbolică (Ioan 14:13, 14; 15:16, 16:23, 24, 26). 

Concluzie

Sunt de acord cu Max Billeter care spunea în cuvinte foarte simple că pasajul face referire: “oamenii din poporul israel, care veniseră la credința în Isus Hristos, [și] se aflau încă în legătură foarte strânsă cu iudaismul, din cauza originii lor”. Cum am arătat deja, “pentru a înțelege particularitățile acestui loc trebuie să ne transpunem în perioada de început a mărturiei creștine”. Aici avem două elemente prezente: “bătrânii adunării sunt un element creștin, iar untdelemenul este un element iudaic (1 Petru 5:1-4; Marcu 6:14)”. În concluzie, “astăzi, untdelemnul, ca element iudaic, nu mai are niciun rol.”[3]

Dacă unii optează pentru interpretarea potrivit căreia aici avem de-a face cu frați care au suferit în persecuție și starea lor spirituală este slabă atât datorită presiunilor externe puternice cât și probabil din pricina unor violențe trupești de care au avut parte, atunci soluția pe care o indică Iacov este pentru această ungere care avea scop medicinal. Aplicația practică pentru astăzi este că prezbiteirii trebuiau să îi ducă bolnavului medicamentele necesare recuperării sale fizice pe lângă sprijinul în rugăciune și mărturisirea păcatelor fratelui slab. 

Eficiența rugăciunii

“Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va însănătoşi şi, dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate” (Iacov 5:15)

Iacov nu vorbește despre dar și autoritate de vindecare/tămăduire, ci despre rugăciune și faptul că Dumnezeu va răspunde dând vindecare. Pentru oamenii care erau obișnuiți să vadă darurile de vindecare la lucru este foarte ciudat să se evite acest subiect dacă ele erau încă active și erau stabilite de Dumnezeu pentru a funcționa în toată perioada Bisericii.

Acest pasaj trebuie să fie foarte incofortabil pentru cei care cred că în spatele tuturor sau a majorității bolilor se află câte un duh necurat pentru că Iacov nu spune că un credincios ar trebui să mustre duhurile de neputință și de boală, ci mai degrabă să cheme prezbiterii bisericii ca să se roage. Iacov nu are niciun cuvânt despre proclamare sau mustrarea duhurilor. Dacă cineva ar vrea să citească în acest pasaj mustrarea duhurilor înseamnă că rugăciunea către Dumnezeu este confundată cu mustrarea duhurilor, ceea ce în sine este foarte grav. 

Iacov spune „rugăciunea cu credință va mântui pe cel bolnav”. El face referire la rugăciunea prezbiterilor. Deseori falimentele repetate din cercurile carismatice sunt justificate cu necredința bolnavului. Dar Biblia nu spune nicăieri că bolnavul trebuie să-și analizeze credința în vindecare sau să-și „omoare necredința” (am auzit această expresie într-un grup carismatic). Prezbiterii sunt niște oameni ai credinței, oameni maturi spiritual, motiv pentru care se află în cârmuirea adunării. 

De fapt, tema acestui pasaj este rugăciunea. Iacov începe vorbind despre rugăciunea prezbiterilor (5:14) și continuă vorbind despre rugăciunea făcută cu credință (5:15), rugăciunea reciprocă (5:16), rugăciunea fierbinte a celui neprihănit (5:16b) și rugăciunea stăruitoare a lui Ilie (5:17-18). Nu găsim nimic despre punerea mâinilor, izgonirea duhurilor, ruperea blestemelor generaționale sau alte lucruri de felul acesta. 

Nu trebuie să rămânem cu impresia că pasajul acesta ne învață că orice boală va fi vindecată. Domnul poate să vindece orice boală, dar nu avem nicăieri o promisiune absolută. Noi trebuie să ne agățăm de caracterul și cuvintele lui Dumnezeu în situațiile grele din viața noastră, dar nu putem pretinde ca să fim vindecați întotdeauna. Ceea ce pasajul acesta ne arată este că în momentele în care există un păcat legat de o boală, în urma mărturisirii și rugăciunii, Dumnezeu va da iertare și vindecare, adică o recuperare holistică care cuprinde atât trupul cât și sufletul nostru. 

Este adevărat că darul de vindecare nu a funcționat în absența rugăciunii, motiv pentru care Jean Calvin considera că acest pasaj face referire la darul de vindecare și simbolul lui – ungerea cu untdelemn. El spunea că, de vreme ce darul de vindecare a încetat, acest lucru fiind evident și din lipsa efectelor sale, înseamnă că și semnul acestuia, ungerea cu untdelemn, a încetat de asemenea.[4] Totuși, eu nu cred că există suficiente dovezi în acest text ca să concluzionăm că aici ar fi vorba de un dar de vindecare.

Contextul adunării locale

“Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii […]” (Iacov 5:14).

Iacov evită cu desăvârșire să vorbească despre cruciade de evanghelizare în care se fac miracole și tămăduiri pentru cei necredincioși. El vorbește doar despre vindecări făcute în cazul celor care fac parte din biserici. Astăzi se învață în multe cercuri creștine că miracolele ar fi foarte importante pentru cei necredincioși, în procesul de evanghelizare. Însă acest pasaj doctrinar nu menționează nici o idee de acest gen.

Mărturisirea păcatelor

“Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iacov 5:16).

Iacov introduce un element nou în procesul de vindecare: mărturisirea păcatelor. Nu toate păcatele duc la boli și nu toate bolile se datorează păcatelor. Eu cred că un credincios trebuie să fie învățat în Scripturi și dispus să fie convins de Duhul Sfânt în privința păcatului așa încât Dumnezeu îi descoperă o stare de păcat, el să se pocăiască de ea mărturisindu-și vina. 

Există în mod clar multe boli care provin din anumite fapte păcătoase sau un stil de viață păcătos, fie că este vorba de păcate care duc prin consecințe naturale la boli, fie că este vorba de o disciplinare divină sub forma unei boli. Iacov sfătuiește că trebuie să existe disponibilitatea de mărturisire a păcatelor așa încât păcatele să fie îndepărtate împreună cu bolile.

Cei care vor să scurtcircuiteze aceste proces și să caute scurtături evitând pocăința și mărturisirea păcatelor își fac lor înșiși rău, își prelungesc agonia, încearcă să-l șantajeze pe Dumnezeu și să facă ca cuvântul să nu pară normativ, ci doar sugestiv.


[1] John MacArthur, James (Chicago: Moody Publishers, 1998), 276-279.

[2] John MacArthur, James (Chicago: Moody Publishers, 1998), 278.

[3] Max Billeter, Comentariu asupra Epistolei lui Iacov (București: GBV, 2015), 82.

[4] Calvin’s Commentaries Volume XXII, (Michigan: Baker Books, 2009), 356.

Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s